duminică, 30 decembrie 2007

copilaria mea

cand am inceput sa caut printre amintiri cartile copilariei, au navalit peste mine mii de pagini.
intre 6 si 16 ani cred ca nu a trecut zi in care sa nu citesc ceva, orice. pe fuga, pe apucate, la masa, in cada, dimineata pe stomacul gol, la scoala in timpul orelor, noaptea tarziu. o carte aproape ca devenise prelungirea mainii mele drepte. iar cititul un drog. asta nu inseamna ca am fost un copil cuminte. nici vorba!
prima carte pe care am citit-o, cu mult inainte de a merge la scoala, a fost una cu versuri. foarte colorata. nu-mi mai amintesc nimic despre ea, in afara unor desene. un castel, o printesa, o pasare maiastra.
ion creanga si ale sale "povesti, povestiri, amintiri" nu m-au pasionat. in cartea groasa, galbena, am gasit acum cativa ani, multe corecturi facute de mine cu pixul si multe desene pe partile albe ale paginilor, in incercarea de a schimba povestile.
"povesti nemuritoare", in schimb, am mancat pe paine. si le-am citit si recitit pana tarziu, in adolescenta. iar cartea cu "basme englezesti" dormea cu mine in pat, pe perna!
am trecut destul de repede la romane. "ciresarii" m-au tinut cu sufletul la gura. "castelul palarierului" a lui cronin m-a impresionat teribil - desi mama imi spusese ca-s prea mica. "pe aripile vantului"...of. am citit "pe aripile vantului de prea multe ori ca sa pot numara. la un moment dat puteam sa reproduc pasaje intregi din momentele cheie ale cartii. pe jack london l-am urat. chinuia animalele. "fram ursul polar" n-am reusit sa termin nici in ziua de azi. mi-e prea mila de el.
insa o carte despre care cred ca a reusit sa-mi schimbe traiectoria la un moment dat, a fost "cismigiu & co" a lui grigore bajenaru. m-a fascinat, m-a innebunit. eram prin clasa a cincea ori a sasea cand gasca de baieti de la "lazar" m-a determinat sa optez pentru liceul din coasta cismigiului, fara sa am vreun amor cu matematica!!!
daca nu ma opresc acum, pesemne ca n-am sa mai pot sa ma opresc. deja sute de carti s-au aliniat frumos in spatele mintii mele si asteapta sa le rostesc numele, sa faca un pas inainte si sa-mi zambeasca in arome de copilarie si adolescenta.

update: copilaria ei

pe fiica-mea, care are aproape 12 ani, am trimis-o la mama de vreo trei zile. si-a luat cu ea boxele si camera foto. a, si cartile de joc!
ceva mai devreme imi da sms. "baga-te pe mess, mama"
ma bag, ce sa fac....
"auzi?" zice ea. "vezi ca la ziua lui simo vine si enervanta aia de miruna"
(asta-i petrecerea la care e invitata azi)
"asa, si?" intreb eu
"a zis k nus ce-mi face la adevar sau provocare.."
"pai ce poate sa-ti faca?"
"sa ma enerveze, asta poate. si sa stii k eu reactionez... "
"vad ca deja ti-ai propus sa te certi..."
" eu nu ma cert. ea se cearta. eu o bat."
"mai, mama...linisteste-te. nu e cazul si nici nu e frumos. acum vrei sa te bati cu miruna la ziua simonei?."
"auzi, mami? nu intelegi pentru k u nu prea mergeai la petreceri in copilaria ta, nu? u erai ocupata ku cititul..."
"mai obrazniko!!!!"

vineri, 28 decembrie 2007

premiile mele

nu-i frumos ce fac, stiu.
din lista celor pe care-i citesc des, cunosc trei persoane. una ii sta aproape sufletului meu, pe o alta o stiu de mult (da' nu stie ca zuzeta-s eu!) si pe o a treia am cunoscut-o si intalnit-o gratie blogului. pe-aceste trei persoane le exclud, caci sunt subiectiva, fireste.

asadar, doua bloguri, profund diferite unul de altul, ma atrag irezistibil.
primul este demaio. chiar daca de multe ori nu-s de acord cu demaio, ii admir puterea, inversunarea, determinarea de care da dovada cand isi construieste si apara teoriile.
demaio stie sa loveasca. cu vorbe. dure sau amare, vulgare ori blande, cuvintele lui transmit idei.
uneori ma face sa rad, alteori ma enerveaza. cateodata spune exact ce vreau sa aud, alteori tace. dar in fiecare dintre aceste situatii are forta.
felicitari, demaio. ma bucur ca te-am gasit.

cel de-al doilea blog nu e pe locul doi. e altfel decat demaio, dar eu il admir nespus. e pantacruel, cel care vorbeste in imagini. intru pe blogul lui si aproape ca-mi tin respiratia. ca intr-o sala de cinema unde e-ntuneric si filmul abia a inceput. blogul lui pantacruel e pasional, cald, colorat. provocator. ma duce cu gandul la america de sud si, nu stiu de ce, aproape de fiecare data la culoarea rosie. rosu aprins. sange, unghiile unei femei, buze. un sal mexican aruncat pe umeri goi.
multumesc, panta.

voua, dar si celorlalti preferati ai mei care figureaza sau nu (inca) pe lista "citesc", un an nou frumos va doresc!

luni, 24 decembrie 2007

vineri, 21 decembrie 2007

21 decembrie 1989

cu o seara inainte incremenisem in fata televizorului. discursul lui ceausescu imi inghetase sangele in vine. imi era clar ca s-a terminat cu revolutia. ca radu avusese dreptate.

tata privea ingandurat si cuta dintre sprancene i se adancise. "lucrurile nu o sa se opreasca aici. e amestec strain" spusese tata, iar eu ma infuriasem cumplit ca-mi parea ca-l aproba pe ceausescu. "carmaciul" ii facuse huligani pe cei de la timisoara si ii dadea cu "agenturili". si-acum, tata...
"nu-i adevarat" suierasem. si completasem in gand..."comunistule"
tata ma privise scurt, taios. "mai copile..."
asta era prea mult. ma refugiasem in dormitor trantind usa. imi venea sa urlu, sa plang.

ma trezisem destul de tarziu. eram singura in casa si primul impuls - pe care nu mi-l explic nici acum - a fost sa incerc usa de la intrare. era incuiata! eram incuiata in casa! prizoniera in apartamentul de la etajul opt al unui bloc dintr-un cartier bucurestean. la dracu'!
la usa batea cu pumnii vecina mea de la sapte. ma repezisem la televizor, la telefon, iar la televizor.
si-apoi incremenisem in fata ecranului, cu sonorul dat la maxim exact pe "scena balconului". se intampla, se intampla ceva. "eu ma duc acolo" urlase radu la telefon. sunase apoi tata. "stai linistita in casa (de parca as fi putut sa ies...)". din fata blocului ma fluierau baietii, sa cobor. vecina de la sapte facea ture ca sa vorbim prin usa, sa nu mai consumam "impulsuri".
emisia fusese intrerupta. liniste. liniste.
in fata blocului era adunata toata gasca mea din cartier. vorbeau toti deodata, nu intelegeam ce striga. unii voiau sa plece, altii nu. se scurgeau minute, ore.

nu-mi mai aduc aminte cum s-au succedat evenimentele. imi amintesc franturi pe care nu reusesc sa le pun cap la cap, cronologic vorbind. la un moment dat m-a sunat cineva care a urlat in receptor "a murit micky. l-au omorat!!!". nu eram prietena cu micky, dar il stiam. si nu intelgeam, nu intelegeam. apoi radu, cu o voce ragusita, de undeva de la un telefon public "sa nu iesi din casa, fetita, sa nu iesi. e prapad aici". intuneric. singura, eram tot singura. cu voce sugrumata tata ma implora la telefon "sa nu faci vreo prostie, tata. se trage in oras." si auzeam, auzeam cum se trage, la fiecare apel pe care il primeam. si mama, nu stiam unde e mama.

nu mai stiu.
am o imagine cu mine si alex mergand repede pe calea mosilor. ma durea un picior. nu stiu daca asta s-a intamplat pe 21 sau pe 22 seara. in toate zilele alea tata nu a fost acasa. institutia unde lucra fusese prinsa in foc incrucisat. cu mama ma certasem. pentru ca plecase si ma incuiase in casa.

eu si alex ne intalnisem pe mantuleasa cu alti cunoscuti. eram vreo zece. incercam sa ajungem...nu stiu unde incercam sa ajungem. stiu ca am reusit sa ne apropiem de centru, pe undeva prin zona pietei rosetti, pe stadute. cand si cand cerul se lumina. "artificii" spusese cineva. "sunt trasoare". auzeam zgomot surd de impuscaturi. si voiam sa-l gasesc pe radu, nu mai stiam nimic de radu.
pe urma ne-am trezit intr-o mare de oameni. unii impingeau dintr-o parte, altii din alta. "trebuie sa scapam de-aici" spusese alex, "or sa ne omoare ca pe sobolani".
mi-a fost frica atunci, frica rece strecurata in suflet. aveam senzatia ca-mi vajaie gloante pe la urechi.
mana lui care o tinea strans pe-a mea parea sa fie singura legatura cu realitatea. "vom muri, dar vom fi liberi" asta se striga si ma agatam de cuvinte, incercam sa le patrund intelesul.
apoi fugeam pe o strada prin spatele salii dalles. fugeam aplecati, de parca ne-am fi ferit de gloante. iesisem in maria rosetti, apoi dreapta, apoi stanga. nu mai aveam aer, inima imi batea sa-mi sparga pieptul. deodata ne-am oprit. o strada cufundata in intuneric, case cu ferestrele acoperite. liniste. eram noi, numai noi. si ne auzeam bataile inimilor. si respiratiile. gafaiam.
am plans atunci si alex m-a luat in brate. plangea si el.
plangea si mama, si tata la telefon cand a auzit ca am ajuns acasa. era spre dimineata, dimineata nu stiu carei zile.

la un moment dat, pe la pranz, a venit radu. era epuizat, tras la fata, murdar. era murdar de sange pe maini. a facut dus si mama i-a facut omleta.
n-am putu sa-l tinem pe loc. a plecat inapoi, a plecat. la lift s-a intalnit cu alex, care venea la mine. scurt, radu i-a dat un pumn. in plina fata, cu sete. fara sa spuna nimic, niciun cuvant.

pe 25 decembrie dimineata, dupa ce petrecusem noaptea de ajun impreuna, radu m-a anuntat ca ne despartim. ca ma lasa sa-mi "traiesc viata" cum vreau si cu cine vreau, acuzandu-ma ca il iubesc in taina pe alex. n-am incercat sa-l conving de contrariu. dar alex mi-a fost drag camarad, si atunci, si acum.

ninsese mult. bucurestiul era alb, imaculat. prea multe familii isi plangeau mortii prea tineri. in fata plutonului de executie murea o epoca. nu m-am bucurat cand i-am vazut pe oamenii aia doi doborati. doar am rasuflat usurata la gandul ca se terminase. c-o sa traim o altfel de viata.

anii care au urmat au fost cei mai frumosi si cei mai nebuni. nu consider ca apartin unei "generatii sacrificate". dimpotriva. am vazut si cealalta parte a lumii, am vazut si am trait istoria pe care altii o invata acum la scoala. si pe care nu o inteleg. nici n-ar avea cum.
pentru dreptul lor la ignoranta au murit oameni in decembrie 1989.

miercuri, 19 decembrie 2007

19 decembrie 1989

spritul meu rebel s-a manifestat de foarte devreme. aveam vreo cinci ani cand mama m-a certat si mi-a interzis ceva, asa ca mi-am facut bagajele (mi-am luat o pereche de chiloti, o palarie de vara desi era noiembrie si ditamai ursul preferat, pe mache) si am fugit de-acasa. m-am dus la mama dica, strabatand pe jos juma de cartier si cateva strazi.
pesemne ca, in timp, familia mea si-a adaptat strategia ca sa ma tina cat de cat sub supraveghere. asa ca mi-a permis nenumarate lucruri. aveam voie, asadar, la 17 ani jumate, sa am o camera tapetata cu "rockereli", sa-mi conturez ochii cu dermatograf negru, greu, sa port blugi sfasiati si bocanci inalti. ba si-o "geaca de motor" pe care dadusem o caruta de bani. sa merg in centru cu baietii si sa stau toata noaptea la unele chefuri. dar mai aveam voie ceva: sa-mi chem seara prietenii acasa si sa stam pana tarziu, sa bem cafea - si aveam cafea adevarata, nu nechezol - sa fumam si sa ascultam ac/dc, metallica, judas priest si iron maiden (da' nu prea tare).
fireste, dormitorul meu devenise punct de atractie pentru o gramada de prieteni, care aveau astfel si acceptul parintilor lor sa ajunga acasa dupa miezul noptii.


doua fete si patru baieti eram. stateam turceste pe jos intr-un fum sa-l tai cu cutitul si casetofonul "darama legea" in ritmuri de priest. "trebuie sa facem ceva", asta era ideea.
19 decembrie a fost seara in care m-am certat pentru prima oara cu radu. pentru ca nu eram de acord cu el si-i "tineam partea" lui alex, de la "arte". se enervase radu si ne acuzase ca suntem lasi si ca ne facem semne cu piciorul cand el nu-i atent. ca eu ma uit prea mult la el si el prea des la mine in loc sa ne concentram pe lucruri serioase. sa iesim in strada, asta voia radu si noi sustineam ca-i o nebunie. ca e riscant. sticla de coniac adusa-n buzunar de unul dintre baieti se terminase de mult. eram agitati, dezamagiti, ingandurati. asteptam ca scanteia timisoarei sa ajunga cumva la bucuresti. dintre noi, doar radu sustinea ca asteptarea e o solutie inutila. ca o sa-i casapeasca pe aia de la timisoara asa cum se intamplase in 87 la brasov si ca flacara nu o sa se aprinda niciodata. ca ratam sansa sa fim liberi. ca ne e frica si ca frica o sa ne pastreze-n lanturi.

poate ca avea dreptate. poate ca ne era frica. nu aveam curaj si o dadeam pe filozofii. filozofii ieftine.

marți, 18 decembrie 2007

18 decembrie 1989

cu vreo doua saptamani inainte fusesem la munte, la poiana brasov. cu gasca. radu, prietenul meu student la politehnica, se infuriase teribil in restaurantul hotelului "sportul", din cauza unor ospatari nesimtiti. radu era "recalcitrant". strigase in gura mare. "baaaaaaaai. zilele voastre sunt numarate. o sa muriti o data cu sistemul asta, o sa va ingropam o data cu socialismul. dupa aia o sa stati drepti in fata clientului. nu mai dureaza mult, vedeti voi. o sa pice tatucu', o sa pice ceausescu, sa va ia dracu de comunisti..."


era o zi obisnuita. nu reusesc sa-mi aduc aminte daca era deja vacanta ori se scurgeau agale ultimele zile de scoala. pur si simplu nu-mi amintesc. framantarile si discutiile din noaptea trecuta pareau parte a unui vis. n-am avut stare sa raman in casa, mai ales ca pe la 11 m-am trezit cu radu la mine. era agitat, nedormit, cu parul ciufulit. ochii lui negri straluceau a febra. "ti-am spus, ti-am spus".
eu nu eram asa de ...revolutionara. mi se parea mai interesant sa merg la cumparaturi, ori aiurea, sa-mi pierd vremea cu radu prin oras. imi statea gandul la sarbatori, aveam planuri pentru anul nou, sa mergem la padina, in bucegi. dar el era pornit. ne opream pe la toate telefoanele publice, sa-i sune pe amicii lui, sa faca "grup organizat" si sa plece la timisoara. dar baietii se codeau si radu se infuria, mai tare, mai tare. "niste cacaciosi", zicea. "pui de securisti"...

...la timisoara era deja revolutie. la bucuresti, radu isi framanta mainile in fata radioului.

seara, tata care niciodata nu-mi interzisese categoric ceva, mi-a spus raspicat: "nu te baga in ceva ce-ar putea sa te nenoroceasca pe viata. nu pleci la timisoara". era ingrijorat. tarziu, in noapte, l-am auzit vorbind cu mama in bucatarie. "o sa fie varsare de sange." deja era.
multi ani mai tarziu mi-a marturisit ca si-a imaginat ce avea sa urmeze. dar ca nu mi-a spus ca sa nu ma sperie.

luni, 17 decembrie 2007

17 decembrie 1989

venisem de la scoala, cred. ba nu, ca era duminica. nu stiu de unde venisem.
am intrat trantind usa, ca de obicei. din ultima camera, cea dinspre strada, s-a precipitat mama. ravasita, agitata. asa cum nu era mama niciodata. m-a tras de brat si a incercat usa in urma mea, sa vada daca-i incuiata. si iar m-a tras de brat, silindu-ma sa merg dupa ea. am fost atat de surprinsa incat n-am vociferat, n-am intrebat.
lumina de veghe in casa. in dormitorul cel mai "ferit", tata, cu urechea lipita de difuzorul vef-ului. aparatul de radio imens, cu lampi, gajaia in soapta.
stiam ca se-asculta europa libera la noi acasa. eu insami fusesem primita in "cercul dizident" al parintilor mei si-al prietenilor lor. eram mare de-acum, aveam 17 ani si jurasem sa nu vorbesc cu nimeni despre asta. dar vorbisem. cu prietenii mei ai caror parinti ascultau si ei "europa libera".
dar in seara aia am citit in ochii tatalui meu ca-i vorba despre altceva. mi-a facut semn sa ma apropii si-am pasit in varful picioarelor. mi-am lipit urechea de aparat, cu fruntea sprijinita de cea a tatalui meu....voce de barbat , tensionata :"iar la timisoara pastorul tokes vorbeste in balcon cu sangele sirondu-i pe frunte..." sau cel putin asta imi amintesc. nu continutul mi-a atras atentia, ci felul in care crainicul acela vorbea. ceea ce tonul lui transmitea dincolo de cuvinte.
"se termina" a soptit tata si-am zarit in ochii lui o sclipire ciudata. "ce se termina?" am intrebat aiurea. "comunismul".

acasa


acasa e locul spre care ma grabesc seara
si asta seara m-am grabit, prin ninsoarea de poveste
pe strada urmele masinii mele au tulburat zapada proaspata
acasa
e locul unde miroase a vanilie si a brad, e cald si lumina
e locul unde ma asteapta iubire


o vad de departe, o aud cum ma cheama
calma, zambitoare
si casa
e in haine de sarbatoare acum.
motorul masinii tace, rapus de liniste
zapada imi scartaie sub cizme
si-a nins ca-n povesti, ca-n vise. in vise care se-mplinesc.

joi, 13 decembrie 2007

craiasa zapezii












uneori iarna e dureros de frumoasa.
asta seara are chip de femeie.
e craiasa zapezii, din basmul lui andersen.

marți, 11 decembrie 2007

somn bizar

aseara eram atat de obosita incat doar ce mi-am sprijinit capul pe spatar, ca am si adormit pe canapea. imediat am inceput sa visez. ca stateam pe canapea, eram obosita si am adormit. eram tot acasa, dar pielea canapelei avea alta culoare, visina putreda in loc de brun si peretele vopsit in verde-militar era albastru. m-am enervat in vis de asemenea combinatie. si m-am trezit, tot in vis. discutia ce urmeaza mi-a fost reprodusa. eu nu-mi amintesc nimic.

eu: "auzi? de ce dracu ai vopsit peretele ala asa?" (ton iritat, de inceput de cearta)
stefan: cum vezi tu peretele cu ochii inchisi? (ton amuzat)
eu: lasa asta. tu l-ai facut nu? cand nu eram acasa. de ce l-ai facut albastru?
stefan: (mirat) ...nu e albastru
eu: (nervoasa) adica eu sunt nebuna. eu nu vreau perete albastru. am zis verde. VERDE. si asta, asta e visinie. NU-MI PLACE. NU-MI PLACE (dau cu podul palmei in bratul canapelei).
stefan: deschide putin ochii...
eu: eu am ochii deschisi. eu si cand dorm am ochii deschisi! (tip, desigur)

simt cum o mana imi mangaie parul si aud de undeva de departe ..."hai in pat. esti
obosita. hai, muta-te in pat...

tresar si deschid ochii, dar am senzatia ca plutesc.
vad peretele verde - militar, canapeaua bruna. si rostesc tare, raspicat. (asta imi amintesc)
"ah, ce bine ca ai vopsit la loc! dar canapeaua cum ai putut s-o schimbi fara sa simt?!!! "

duminică, 9 decembrie 2007

poveste de ceata

imi place ceata, dar parca ma doare.
imi ingusteaza orizontul, casele arata altfel, si strazile. nu vad, nu vad. trebuie sa-mi imaginez, mereu sa-mi imaginez ce e dincolo de ea.
ma doare ceata si ma indeamna sa fug. pereti albi miscatori care te invaluie, te invaluie. te cuprind. respir ceata, ma pipaie pe fata, mi se strecoara pe gat, pe sub guler, sarut rece si umed la radacina parului. miroase a noapte in miezul zilei, iar noaptea are chip de dimineata.
de fiecare data povestea din ceata e alta, e rosie uneori, ba alteori e laptoasa si grea, e gri inchis, infricosatoare, pluteste ori e tranparenta, o prinzi in pumni si-o ascunzi in buzunare, o calci in picioare.
ceata e magica, e lumea miscatoare in care intri si iesi fara sa stii, fata sa intelegi unde incepe si unde se termina. e labirintul prin peretii caruia treci fara sa simti.
pe nesimtite, ceata apasa. nu-i grea si totusi doare.

joi, 6 decembrie 2007

o viata de om

stiu, se circula infernal. cumplit, ingrozitor, inuman.
martore imi sunt drumurile, caci strabat de doua ori pe zi piata unirii. si traversez stefan cel mare.
zeci de minute de aglomeratie, claxoane, injuraturi. sub ploaia ce tinde sa devina eterna.
stiu, da, stiu.
insa pentru o clipa, atunci cand in caldura masinii voastre, cu muzica pornita, cu tigara aprinsa auziti urletul unei ambulante,
trageti nitel de volan. o jumatate de metru in dreapta sau stanga, dupa caz, ar putea insemna salvarea unei vieti. o viata de om care palpaie in asteptare.

marți, 4 decembrie 2007

paris, tentatia


"hai cu mine pana-n franta, zuzeto..."
tentatia.
a parisului si-a aventurii.
a unui bagaj facut in pripa, aeroportul, avionul. ador zborul cu avionul.
farmecul noptilor lungi si senzuale, noptile parisului.

si omul asta caruia trebuie sa-i refuz invitatia.
si toate locurile in care ne-am iubit odata, demult.

multumesc pentru provocare, dragule. dar nu. nu merg cu tine la paris.
chiar daca o parte din mine arde, tanjeste, viseaza. si isi aminteste.

am facut prea multe. uneori, uitandu-ma inapoi in viata mea, imi pare ca au trecut secole. zbuciumate.
se spune, stiu, ca-i mai bine sa-ti para rau de ce-ai facut decat de ce n-ai facut. dar crede-ma, am facut destule.
nu merg la paris si-mi pare rau. dar daca as ceda ispitei, regretele ar ajunge sa ma doara.
nu, nu. nu merg.

update. mai bine imi petrec rasaritul cu necunoscutii prieteni vechi, la verbiaj in fotografie.

duminică, 2 decembrie 2007

1 decembrie

hornbach, metro, practiker. sau cum mi-am petrecut ziua romaniei.

o suta de metri de "sarpe" rosu.
trei perdele de beculete.
lampi de exterior, pentru alee.
sase (ba sapte!) stele luminoase pentru ferestre.
o coronita de brad.
lumanari parfumate.
(toate made in china...)

si totusi asta seara a venit iarna.

update: am urmarit o reluare a principalelor stiri de ieri, deschise, fireste, cu "grandiosul" spectacol de lumina si culoare din bucuresti. si TREBUIE sa spun ca rar mi-a fost dat sa vad porcarie mai mare decat "bradul" din piata unirii. ca sa-mi treaca supararea, m-apuc sa montez beculetele chinezesti cumparate din magazine nemtesti in romaneasca-mi iarna...

sâmbătă, 1 decembrie 2007

vineri, 30 noiembrie 2007

la drum de seara

ultimii trei kilometri din drumul catre casa
imi ofera, de multe ori, doza de adrenalina absolut necesara in monotonia unor zile.
cafeaua de dimineata si adrenalina de seara, doua lucruri minunate de care nu ma pot lipsi.
desigur, ar mai fi borcanul de nutella pe care-l atac pe la miezul noptii,
caldura celuilalt corp din pat,
muzica, apoi
privirea barbatului care ma iubeste-n taina
si a tanarului cu ochi de culoarea desertului, care se incapataneaza sa ma vrea in asternutul unei nopti de iarna.

insa ultimii trei kilometri din drumul meu spre casa,
drum bine asflatat si de multe ori pustiu
invaluit in fuiori de ceata cu nuante oranj imprumutate de la luminile strazii
ma arunca intr-o poveste, de fiecare data alta.
o poveste cu viteza,
cu motorul masinii care urla ca un lup al noptilor cu luna plina
si ma tintuieste in scaun,
cu volanul care devine parte a corpului in vreme ce muzica imi inunda simturile
si privirea scruteaza soseaua, in inlantuirea nebuna a copacilor cu umbre lungi.

stiu ca am limita de viteza, stiu
dar nu pot sa ma abtin
sa nu apas pedala
pana cand simt cum adrenalina mi se varsa in sange. trei kilometri...

miercuri, 28 noiembrie 2007

si urata, si proasta.

multi barbati au de multe ori dreptate: multe femei sunt proaste.
daca mai sunt si urate
combinatia e dramatica. aceasta "ea" se numeste femeie isterica (la mine-n cartier baietii ii spuneau simplu, nefe), sustinuta adanc de frustrari metamorfozate in rautati.

am intalnit femei urate, dar al caror farmec devenea de-a dreptul naucitor, sprijinit, desigur, de o inteligenta sclipitoare. si femei grase care stiu sa rada in hohote. si femei cu picioare prea groase ori prea subtiri, cu sanii prea mici si ochii prea apropiati, femei pentru care toate aceste neajunsuri fizice devin parte a personalitatii lor. daca , numai daca, le ajuta capul.

am cunoscut femei frumoase si proaste, dar a caror prostie devine chiar simpatica in momentul in care-o asorteaza unui zambet larg cu dinti perfecti si buze senzuale.
si da, chiar exista femei frumoase si destepte.
dar nu ele fac obiectul insemnarii mele. ea este dedicata exclusiv femeilor urate si proaste.
o specie aparte in frumosul peisaj feminin.
femeile urate si proaste traiesc din razbunari, din scandaluri si rautati, din razboaie personale in numele unui ideal general si nu neaparat valabil. in cele mai multe cazuri, femeile urate si proaste simt nevoia adanca (hm...si de alte lucruri!) de a se afirma in plan...profesional. ele muncesc enorm, ele sunt "stalp" al firmei in care activeaza, ele sunt baza si acidul, sarea si piperul (mai degraba lamaia..), sacul si peticul, acul si ata, alfa si omega. oh, ele sunt permanent obosite, renunta (?!)la viata lor personala in favoarea banilor care intra, fireste, in buzunarul patronului.
ele sunt primele care solicita sedinta de dimineala "mai devreme" si care se ofera, oftand adanc a sacrificiu, sa lucreze in zilele de sarbatoare.
oh si daca, doamne fereste, un barbat mai uratel indrazneste a inalta o iluzie de curte in jurul lor, ele se ofenzeaza subit "dar, vai, draga, cum indrazneste? ala nu se uita la el?!..."

o vaca de-asta m-a scos din minti azi.
si-as fi avut multe sa-i spun, dar uitandu-ma de-aproape la privirea ei rautacioasa, am vazut cat e de chinuita. si-am tacut.
dar ii urez acum, din suflet: sa te ia dracu, urato. si proasto.

luni, 26 noiembrie 2007

the english patient

azi
toata ziua
in inima mea n-a fost loc decat pentru
"the english patient"

zuzeta?

messenger, miez de noapte.

el: zuzeta?
eu: nu.
el: cine esti?
eu: eu.
el: si unde esti?
eu: unde sunt eu sau zuzeta?
el: tu, zuzeta. amandoua.
eu: pe drum, suntem pe drum...
el: la dus sau la intors?
eu: nici la dus nici la-ntors. pe la jumatatea drumului.
el: ah, am fost acolo. imi vezi umbra?
eu: fireste. mi-au crescut aripi, plutesc pe umbra ta
el: asteapta-ma acolo. ma intorc intr-o seara.
eu: stiu, am auzit muzica.
el: zuzeta?
eu: nu.
el: haide, ma, ca stiu ca esti tu...

in locul tau sa fiu, eu nu m-as baza pe asta.

sâmbătă, 24 noiembrie 2007

vineri, 23 noiembrie 2007

rosu si negru

vin.
rosu. negru. merlot demisec de murfatlar. pentru o noapte amestecata. culoarea lui ma fascineaza. e culoarea sangelui. e-un vin greu, puternic. seamana cu un barbat.
ai imbatranit si-ai obosit, prietene. dar nu ti-ai pierdut farmecul. mai stii sa mangai. si sa soptesti. si mana pe care ti-ai plimbat-o peste chipul meu, intr-un gest tandru si senzual, m-a ars.
paharul cu picior, pahar inalt si elegant. ii simt raceala in palma si caldura inghititurii de vin imi aprinde noaptea.
si rosii imi sunt buzele, si neagra privirea.
mi-am amintit de camera ta mica. si calda. buze fierbinti in intuneric.
pateaza vinul. pete rosii pe noaptea neagra.
imi plac petele. petele colorate in vieti albe, petele albe in vieti obositoare.
cum e viata mea? ca vinul si ca noaptea. rosu si negru.

imi amintesc gustul. dar aroma e de fiecare data alta.

miercuri, 21 noiembrie 2007

fara mine

sa fiu a naibii
azi vreau sa ma opresc din drum, sa nu mai am treaba,
nici familie, nici bani
sa nu mai am nimic
sa fiu un om diferit, o femeie noua, alta
fara identitate.
sa nu mai recunosc drumurile, sa am alt nume, alte ganduri, alta viata.
m-am plictisit
de mine.
sa fiu a naibii daca nu m-am plictisit.

sâmbătă, 17 noiembrie 2007

looking for the winter




iubitule, ninge?
...a fost primul lucru pe care l-am intrebat cand m-am smuls din bratele somnului.
pe urma toata ziua am pandit. cand si cand mi-am aruncat privirea pe fereastra sperand ca mocaneasca ploaie a lui noiembrie are sa devina joc de zapada.

ca niciodata am asteptat iarna, azi.
fiecare prieten drag ce mi-a calcat pragul casei mi-a adus zvon de ninsoare. obraji inrositi, miros de vant. au navalit inauntru cainii, cu boturile reci si pernitele inghetate. am fiert vin si mieji de nuca am rumenit in cuptor.
ninge, iubitule?

inca astept. poate c-are sa ma fure somnul, mai tarziu.
dar daca ninge, sa ma trezesti, iubitule.

sampanie, tristete si bucurie

o mare tristete si-o mare bucurie am avut ieri.
potrivit legii compensatiei, as fi pe zero.
matematic vorbind, minus cu plus...hm, ar trebui sa fiu trista.
insa legile firii nu ma lasa sa plang.
bucuria imi atenueaza tristetea, dar si tristetea si-a luat parte din deplinatatea bucuriei.

si-acum, la ceas tarziu
nu-mi ramane decat
sa inchin o cupa de sampanie
cu viata. si-apoi, pe rand, cu tristetea si bucuria mea.

miercuri, 14 noiembrie 2007

martini. sec.

cand s-a intamplat asta? maine cred.
s-au adunat norii. rasaritul s-a facut apus, cuvantul tacere.
a cazut soarele. a cazut pe jos, s-a spart in cioburi de noapte alba.
maine.
maine a plouat cu stele.
maine am fost pe drumul ciudat al gandurilor de ieri.

"intinde mana. am sa-ti ghicesc in palma"

nu esti in palma mea. ai fost maine. ai fost in anotimpurile tacerilor, apuse-n rasarit. in farame de suflet. ieri nu te-a pastrat in amintire.
in palmea mea e linia vietii.
in palma mea se odihneste-un curcubeu. l-am strans in pumn si l-am baut.

maine are gust de martini. sec.
ieri am sa ma intorc, urmand linia vietii din palma.

marți, 13 noiembrie 2007

unica, minunata

printre atitudinile care ma everveaza rau pe lumea asta, la loc de frunte este lingusirea.
ma mai enerveza ipocrizia. si oamenii care nu-si asuma o vina ce le apartine ma scot din minti.
dar tot lingusirea reuseste sa ma infurie cel mai rau. pana si cuvantul ma enerveaza , in toate formele lui. lingusire, linguseala. lingusitor.
oh, ce frumos gandesti. oh, ce om minunat esti.
oh, cum ma inspiri, muza mea divina.
cum gasesc eu printre gandurile tale nespusele mele cuvinte. cum te descurci tu in toate situatiile...
cum le faci tu, cum le aranjezi. ca nimeni altcineva.

oh, sunt unica. sunt o minune ratacita pe pamant. sunt omul oamenilor, frumusetea frumusetilor, desteapta, spontana, logica , echilibrata . sunt fascinanta, cuceritoare, uimitoare.

ce mama dracului vrei de fapt? spune direct si poate ai sansa sa obtii.


(orice asemanare cu persoanaje si intamplari de pe blog este strict intamplatoare. cu personaje si intamplari din viata mea reala nu)

luni, 12 noiembrie 2007

zambet de toamna

dimineata lenesa, ratacita in voluptatea patului cald. cafeaua fiebinte, cafea fierbinte la ibric. aproape de nebaut. savurata in pat, cu privirea pierduta pe fereastra.
cerul ferestrei, cer ploios, furisat prin storuri.
linistea intrerupta de latratul indepartat al cainilor. glasuri de pescarursi. de pescarusi!
darabana ploii, pierduta pe pervaz.
cornuri calde, miros de cornuri calde.

amintirea soarelui nu m-a mai durut azi. si i-am zambit.

sâmbătă, 10 noiembrie 2007

pasiunea mea, viata

cat te mai iubesc, viata.
cat ma fascinezi, cum ma inveti sa simt, ce daruri senzationale imi faci. mi te oferi fara durere si fara resemnare, mi te oferi fara a-mi cere raspunsuri si socoteli, mi te oferi...
cum imi picuri tu amar si bucurie in paharul zilelor, cum imi canti diminetile si-mi colorezi noptile. in zambet mi le colorezi.
te iubesc. pasional, calm, cald, tandru, disperat. iti iubesc farmecul subtil al intamplarilor, caldura intensa a intalnirilor, durerea acuta a despartirilor. iti iubesc zilele terne si nesfarsite, cand gandurile intra-n hora cu deziluziile. iti iubesc scanteile fascinante ale soarelui, cand sufletul danseaza cu ingerii.
alerg cu tine de mana, ma ascund printre nori, ma strecor prin ceata, ma dezvalui in lumina soarelui, ma pierd, ma regasesc. sunt eu, sunt tu.
cat te mai iubesc, viata. eu, tu.

joi, 8 noiembrie 2007

gol

ma doare ca ma doare.
nu mai stiu de unde am plecat si unde-am ajuns.
nu stiu unde te-am pierdut, in ce ite te-am incurcat.

nu mai gasesc drumul catre tine, iubitule.
m-am ratacit
si locul meu din pat e gol.

stii sa ma chemi?
eu stiu sa vin? vreau?
in lumea mea nesfarsita, in goana mea nebuna
am uitat. aminteste-mi.

duminică, 4 noiembrie 2007

nopti albe

sunt tare lungi noptile astea de toamna. multe ore negre care mi se scurg tacute pe sub pleoape. stau asa, cu ochii inchisi si ma gandesc. ma gandesc la tot felul de lucruri. lucruri pe care le-am facut si nu le-am facut, pe care ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit sa le fac. nu trag concluzii, nici nu analizez. doar las zile ori perioade din viata sa mi se perinde prin fata ochilor, asemeni unui film pe care-l stiu, dar vreau sa-l revad.
si cate lucruri am a-mi aminti, si cate nu mai reusesc sa recompun.
nu mai stiu de ce intr-o vara am plecat la mare singura, fara bagaje. dar imi amintesc perfect culoarea marii, cartea pe care-am citit-o si ceasul solar pe care-l desenam pe nisip ca sa aflu cand e ora amiezii.
nu mai stiu de ce plangeam intr-o noapte de toamna, la o cabana in munti, in vreme ce un foc uluitor imi infierbanta obrajii. dar mirosul de rasina arsa, haina pufoasa pe care cineva mi-a pus-o pe umeri si sunetul chitarelor n-am sa le uit vreodata.
nu mai stiu unde ma grabeam intr-o iarna cu troiene de poveste. dar imi amintesc fulgii imensi de zapada, mana care-o tinea stransa pe-a mea in viscolul turbat, imi amintesc sentimentul de bucurie amestecat in culoarea cerului.
nu mai tin minte numele baiatului care m-a dus, pe o vreme teribila, intr-o casa cu miros de gutui. dar stiu zambetul frumos al mamei lui, obrajii inrositi de ger ai bunicului si caldura sobei de lemne.
nu-mi amintesc cum am fugit de la o petrecere si cum am ajuns, multe ore mai tarziu, intr-un bar slab luminat, amestecand povesti in pahare cu insusi sarbatoritul serii. dar stiu exact rochia pe care-o purtam, rochia neagra cu spatele gol. si muzica suava care ne-a acompaniat gandurile.
nu mai tin minte cuvantul, doar rezonanta lui mi-o amintesc.

imi lipsesc ore din viata, zile, perioade. in schimbul lor primesc, din invalmaseala de amintiri, secvente, senzatii. in noptile albe ma bantuie fantomele uitarilor mele.
as vrea sa cred ca amintirile care-mi lipsesc exista, de fapt, in mintile si-n sufletele celor cu care le-am impartit. ca fiecare a luat, din marea sau mica poveste a vietii, piesele care i-au trebuit. ca gandurile si trairile ce se zbat sub pleoape in noptile lungi de toamna se intalnesc, dincolo de mine, cu gandurile si amintirile celorlalti. ca se inlantuie, se completeaza. si ne recompun povestile.

vineri, 2 noiembrie 2007

e vineri

...si-n noaptea asta am sa-mi fac de cap!

joi, 1 noiembrie 2007

masa de pranz

multa vreme nu am mancat de pranz. mi s-a parut o masa inutila, asa in mijlocul zilei.
de la un timp, insa, am descoperit frumusetea dejunului.
cand se-apropie ora de masa, simturile mi se-ascut. imi rostogolesc in minte tot felul de ganduri si preferinte culinare. si mirosul, mirosul de mancare...
mirosul de mancare este pentru un infometat, asemeni nevoii de a strange in brate pentru un indragostit. de fapt, atunci cand ti-e foame, masa de pranz capata, intr-un fel ciudat, conotatii erotice.
dorinta, asteptarea, emotia primei inghitituri, satisfactia. si oboseala de dupa.

miercuri, 31 octombrie 2007

iti mai aduci aminte, doamna?!

era tarziu.
si era toamna.
ploua marunt, ploaia cea rece care-ti patrunde in suflet. ploua a despartire.
trecusera de-acum doua ceasuri peste ora la care ar fi trebuit sa te intalnesc. si fiecare minut ma duruse ca o lovitura de bici. doua ceasuri lungi in care privisem ploaia prin geamul aburit. si stiam ca ma astepti, simteam. iti ghiceam in noapte incordarea, privirea, gestul nervos prin care-ti priveai ceasul, o data, inca o data.
stiam ca n-ai sa te urnesti de-acolo, de pe trotuarul cenusiu, din ploaia rece de toamna tarzie. stiam ca ma astepti.
si dupa doua ore de lupta surda cu demonii, am venit.
si niciodata, dar niciodata, n-am sa uit noaptea de toamna a despartirii noastre.
ce frumoasa despartire...

in partea mea de lume, toamna continua sa planga cu lacrimi de ploaie. si sa fie tarziu...
si, da, imi mai aduc aminte. dar amintirile nu mai dor.

luni, 29 octombrie 2007

stare

nu stiu sa spun ce simt.
nu pot sa-mi rostesc starea, amestecul de fericire cu teama, privirea-mi care mangaie norii, ploaia care-mi picura dulce-amar gand de toamna, de sfarsit, de inceput.
nu stiu sa spun ca vibrez, ca aud muzica, ca-mi danseaza sufletul tangoul strazilor mohorate, ingropate-n frunze ude. cum sa spun ca iubesc copacii? si ca ma dor crengile lor goale, chinuite de vant? cum sa spun ca, desi mi-e frig, ii zambesc ploii, si norilor? ca si mie imi zambesc in vreme ce imi incalzesc mainile pe cana fierbinte de cafea?!
miroase a ploaie si a dor. e toamna iar si eu sunt fericita. cred ca sunt fericita.
pentru ca iubesc ploaia. si norii. si toamna care ma doare.
ba da, stiu sa spun ce simt. simt ca traiesc.

duminică, 28 octombrie 2007

dor de vara

mi-e tare dor de soare. de dimineti calde si zile toride. de nopti fierbinti si cuburi de gheata topite-n arome de canicula. mi-e dor de vara, iubire.
si o sa ma-nfasor de-acum in patura de nori. si o sa dorm. o sa ma visez dansand in ploaie, cu picioarele goale pe asflatul incins, o sa ma visez cu soarele in par.
..si respiratia ta ma arde.
si o sa ma ascund in bruma diminetilor cetoase. si o sa dorm. o sa ma visez dansand in soare, cu mainile fierbinti pe obraji, o sa ma visez cu ploaia in ochi.
mi-e dor.

vineri, 26 octombrie 2007

la multi ani, mitica!

joi, 25 octombrie 2007

si cainii musca, nu-i asa?

cainii mei n-au muscat niciodata pe nimeni. pana asta seara.
e drept, au si ei simpatii si antipatii, latra, isi arata coltii, isi pazesc teritoriul - respectiv curtea.
si, trebuie sa recunosc, nu stiu ce s-ar intampla daca cineva ar intra neanuntat in vreme ce ei sunt liberi, ori, mai rau, daca altcineva ar avea nebunescul gand sa sara gardul. pentru asta nu garantez.
insa altceva voiam sa zic.
din cauze necunoscte mie, unul dintre vecini, un cetatean pe la vreo patruzeci si ceva de ani, om cu nevasta si copil, posesor de jeep si fite aferente, a parut nemultumit inca de cand i-am atras atentia sa nu-si mai parcheze masina in fata portii mele. nu de altceva, dar are destul loc in fata propriei sale porti, ca sa nu mai vorbim ca eu insami nu-mi mai pot scoate propria mea masina din propria mea curte.
pe urma nu stiu ce problema a avut cu un tei de-al meu. apoi cu o gramada de nisip a vecinului din dreapta - nu stiu ce legatura aveam cu asta, altadata mi-a strigat de la fereastra sa nu mai ambalez motorul (cred ca nu stie cum ar fi fost daca intradevar l-as fi ambalat), in alta zi s-a cerut in vizita (taman cand eram singura) si foarte convingator mi-a explicat ca nu-i frumos sa arunc peturile de bere la el in curte (noi bem bere, dar pet..nu-mi amintesc sa fi cumparat de acu vreo trei ani, la mare. cat despre aruncat, sa ne intelegem. eu pana si hartiutele le indes prin buzunare ca sa nu le-arunc pe strada.)
cainii mei nu l-au iubit niciodata. insa vazand ei ca s-au infiripat discutii, ca omul pare pasnic, au vazut ca a intrat in curte cu voia mea, s-au limitat la a-l supraveghea atenti cand si-a facut drum pe la noi.
pana asta seara.
asta seara mi-a fost lene sa mai bag masina in curte. am lasat-o in fata portii. in fata portii mele. nici n-am apucat sa fac doi pasi pe alee, ca m-am trezit strigata. "trebuie sa stam de vorba" l-am auzit pe deja celebrul vecin care parea ca pandeste momentul sosirii mele acasa. "nu stiu daca acum e cazul, abia am ajuns.." parca am vorbit cu peretii. omul a intrat in curte in urma mea, usor precipitat. "barbata-tu nu-i acasa" a suierat deodata.
(fac o paranteza. am crescut in mahala. scoala cartierului e una dura, dar aproape necesara. genul asta de "texte" ori abordari nu m-au speriat niciodata.)
am lasat plasa jos. in acelasi moment, de pe veranda casei au venit in fuga cainii. nu latrau. doar maraiau. vecinul i-a strigat pe nume si au inceput sa-si fluture cozile. dar s-au oprit langa mine, la picior.i-am spus omului sa-si vada de treaba. i-am spus frumos. n-a simtit pericolul. "te rezolv eu smechero" a rostit greu, impleticit in aburi de alcool. a intins mana brusc, m-a apucat de brat, deasupra cotului si m-a strans. intr-o fractiune de secunda cainii s-au repezit. bilenku, cel mai inalt, i-a apucat mana, mana care indraznise sa ma atinga. mi s-a parut ca ii aud oasele cum trosnesc. titina s-a rotit latrand in jurul lui si l-a prins de gamba.
l-am scos greu din dintii lor, l-am scos insangerat si disperat. si de data asta l-am iertat.
dar cainii mei n-au sa-l ierte niciodata.

vineri, 19 octombrie 2007

inel, inel de aur

asta seara, in drum spre casa, am trecut pe langa sarpele rosu. pe langa amintirea sarpelui rosu. si m-a lovit in suflet o alta amintire, o amintire dintr-o dimineata cu lautari, cu iubire si lacrimi.
am pastrat inelul de la tine. nu l-am purtat niciodata, dar l-am pastrat.
si te-am iubit, dar...
oh, Doamne, nici dupa atata vreme nu stiu sa-ti explic ce s-a intamplat.
erai prea bun, prea bland si intelegator, prea serios, prea profund, prea tandru. n-am vrut sa-ti fac rau. nu, n-am vrut sa-ti stric sufletul. eram oarba, eram in goana dupa vise, dupa aventuri si poezii la malul marii, dupa evadari din mine insami.
am plans mult plecand de-acolo in dimineata aia. si-n zilele ce au urmat. m-a durut sufletul pe care l-am calcat in picioare. si singurul lucru pe care pot sa-l spun acum, dupa atata vreme, este ca
trecand pe langa sarpele rosu mi-am amintit ca te-am iubit.
dar decizia mi-o asum.

joi, 18 octombrie 2007

ratacire

ce-am facut? ce-am facut?
mi-am vandut libertatea pe un pumn de galbeni...

duminică, 14 octombrie 2007

dor de duca

vremea rece, norii. poate zambetul stramb al soarelui aparut tarziu intr-un colt de cer. poate toate nelinistile mele. poate cautarile. sau anii mei tineri, acei ani tineri care nu se-ndura sa ma paraseasca.
imi striga, fugi. toate imi striga :fugi!
ma cheama drumurile, zgomotul infundat al motorului cand masina se-mprieteneste cu soseaua, mirosul de tigari amestecat cu parfumul de azi-dimineata pierdut prin parul strans in graba-n coada, cafeaua fierbinte din termos, dire straits, clapton, pink floyd-ul. ma striga scrasnetul franelor, lumina farurilor, parbrizul obosit de viteza, cimitir al bietilor fluturi rataciti.
satele desfasurate tacut pe marginea soselei, amortite de frigul brusc al lui octombrie, copacii pictati in uleiuri de toamna, cerul rosu al asfintitului urmat de incremenirea gri a inceputului de noapte. aburul soselei, mirosul sfarsitului de zi, luminile care , rand pe rand, se scurg in somn. somn in case calde, cu aroma de mere coapte si frunze ude.
e momentul, momentul fantastic in care toata fiinta mea traieste, cu o intensitate incredibila, dorul de duca.
si-am sa plec, si-am sa ma duc...

vineri, 12 octombrie 2007

eternal sunshine...


am revazut azi-noapte "eternal sunshine of the spotless mind". si mi-a furat somnul. n-am mai inchis ochii pana in zori.
"you can erase someone from your mind.
getting them out of your heart is another story."

joi, 11 octombrie 2007

miercuri, 10 octombrie 2007

prea multe

am prea multe de facut in prea putin timp.
am prea multe de spus in prea putine cuvinte.
am nevoie de tot ce vad, ce ascult, de tot ce gandesc si uit,
de tot ce visez si pierd.
respir senzatii si ma hranesc cu sentimente.
imi place ciocolata, ador cafeaua.
si berea neagra, tigarile marlboro,
muzica si linistea.
mi-e dor de toate zilele ce au sa vina
si ma despart greu de cele ce trec.
vreau sa ma impart
in mii de mine.
am prea multe de facut in prea putin timp
si prea multe de iubit
cu doar o singura inima.

marți, 9 octombrie 2007

toamna

se asezase un nor la fereastra mea. isi lipise caraghios nasul de sticla rece si ma privea cum dorm. l-am auzit fosnind cu stropi de ploaie si am deschis ochii, umbriti de ceata somnului tarziu. mi-a zambit. m-am intors cu spatele si m-am agatat de un vis cu soare si liliac inflorit.
s-a necajit norul si a inceput sa sufle ceata. sa fure frunze moarte si sa arunce cu ele pe alee. sa bata darabana cu degetele-i stravezii pe pervazul ferestrei.
mi-am sucit capul si l-am privit printre gene. m-a vazut, caci atent imi urmarea miscarile si a zambit din nou. ar fi vrut, da, ar fi vrut sa se joace cu mine. am deschis ochii larg si i-am facut semn cu mana. era, de fapt, un pui de nor, pufos si simpatic, imbracat in haina de gala a toamnei.
zambetul i-a inflorit in miros de cafea, in caldura blanda a casei, intr-o dimineata frumoasa de octombrie. innorata, dar frumoasa.
cred ca acum a venit toamna. si o sa-mi deschid sufletul sa o primesc...

luni, 8 octombrie 2007

el comandante

de azi dimineata
m-au urmarit franturi dintr-o melodie. atat de scurte incat nu reuseam sa reperez cantecul.
acum mi-am amintit. nu stiu de ce l-am asociat pe che guevara cu o zi innorata de octombrie..
hasta siempre!

duminică, 7 octombrie 2007

buna dimineata

ploua. si sunt fericita. mi-e dor de tine, dar sunt fericita.
buna dimineata, iubitule. somn usor.

sâmbătă, 6 octombrie 2007

asteptare

te-astept de azi-dimineata. vii sau nu vii, ploaie?!

vineri, 5 octombrie 2007

goodbye my lover

*

s-au despartit. stiam de ceva vreme ca asta are sa se intample, dar tot sunt trista acum. doi oameni care s-au iubit, care au impartit viata, casa, patul, bucuriile si necazurile. doi oameni pe care eu ii port in suflet. doar ca va trebui sa-mi impart sufletul de-acum. jumatate ea, jumatate el.
sunt trista pentru ca s-au despartit, dar mai rau ma doare felul in care au facut-o. cum pot, cum pot doi oameni care intr-o zi au insemnat totul unul pentru celalalt, care s-au strans in brate, care si-au marturisit iubirea, gandurile, visele, sa ajunga sa se urasca? sa se distruga. sa calce in picioare tot ce a fost bun si frumos, cald si inaltator. ce mecanism declanseaza o asemena lupta? cum uita, cum isi descopera dupa ani si ani toate defectele, toate neajunsurile, toate nepotrivirile? cum se sfasie? de unde atata incrancenare? cum se transforma in dusmani?
cred ca doi oameni care s-au iubit si au trait impreuna pot ajunge intr-o zi din viata lor de cuplu sa considere ca vor o alta sansa, o alta viata poate. unul dintre ei sau poate amandoi sa piarda iubirea, sa uite iubirea. sa renunte. dar mai cred ca oamenii care s-au iubit intradevar se pot privi in ochi cand isi iau la revedere, chiar daca o fac printre lacrimi si suflete sfasiate.
pentru clipele de iubire, oricat de scurte sau lungi ar fi fost ele, pentru persoana care ti le-a daruit, pentru propriile tale sentimente care acum iti par atat de straine si indepartate, pentru toate astea, zambeste. pentru ca le-ai trait. si nimic, nimic nu-i mai inaltator decat iubirea. chiar si in clipa despartirii. sau mai ales atunci.

viata de caine

joi, 4 octombrie 2007

vara si iarna

am visat intr-o noapte. era vara si iarna in acelasi timp si-n acelasi loc. stateam pe marginea unei ape, pe malul unei mari poate, mi-era si frig si cald, mi-era soarele lui august si ninsoarea lui decembrie. eram pe un ponton de lemn, aproape de capatul lui si priveam cum apa ingheata in vreme ce se dezgheata. si pescarusi zburau, zburau jos atingand cu aripile zapada, nisipul.
nu-mi aduc aminte sa fi fost mirata, doar fericita ma simteam, fericita ca asist la un asemenea spectacol. ca anotimpurile s-au intalnit sub ochii mei, in acelasi timp si in acelasi loc.
mult timp m-a urmarit visul. uneori imi parea atat de real incat chiar credeam ca mi s-a intamplat. pe urma am uitat.
pana azi-noapte...
azi-noapte am avut acelasi vis. identic. mi l-am amintit perfect in vreme ce-l visam. poate pentru ca il uitasem. sau poate doar pentru ca in sufletul meu e vara si iarna in acelsi timp. si pescarusii zboara jos. ridica in zbaterea aripilor lor largi nisipul fierbinte. si-l amesteca in zapada.

marți, 2 octombrie 2007

somn

uneori obosesc.
si-mi vine sa dorm intr-un pat alb, un pat cu baldachin.
pe malul marii.
ziua in amiaza mare, sa fie cerul acoperit de nori grei, sa bata vantul din larg si sa-mi aduca zvon de furtuna. si gust de sare.
somnul sa ma fure cand privirea-mi cauta locul unde cerul imbratiseaza marea. sau marea se varsa in cer.
sa dorm.
n-as mai avea nevoie sa visez.

duminică, 30 septembrie 2007

sâmbătă, 29 septembrie 2007

radacini

au venit pe dunare in jos, pe la 1900. nu stiu cum de-au ales sa se-aseze taman in satul ala din inima baraganului. sau n-am stiut pana ieri.
tata imi promitea mereu ca are sa ma duca acolo. dar, de fiecare data intervenea ceva, mereu altceva. cred insa ca nu voia sa mearga. cred ca ii era frica de emotiile prea puternice, de lacrimi si nostalgii devastatoare. tata era un sentimental.
ieri am fost acolo. in satul din inima baraganului, unde s-au nascut bunica si tatal meu, neam de sarbi alungati de saracie din propria lor patrie. au plecat sa-si caute fericirea in aspra campie romana. cu pamantul ei brun, cu vanturile crunte si colbul auriu pe care le-am simtit ieri pana in adancul sufletului. am apucat-o pe un drum al carutelor, prin mijocul campului. kilometri intregi de pustiu, de culori incredibile, de umbre ale sfarsitului de septembrie, toata invaluite in zambetul bland, zambetul bland al tatalui meu. cu praf, praful baraganului in ochi, in gura, pe masina si in masina, m-am temut pentru o clipa ca realul meu s-a fisurat si m-a aruncat in ceata colbului de amintire. ca m-am ratacit alergand dupa trecut.
si-atunci, dupa un mal de pamant, protejat de-o bariera de salcami batrani, mi s-a aratat. calm, in soarele amiezii, ca o poveste unde pana si visele dorm mangaiate de vant, de talangile vacilor, de gaini zburatacite si zambete de copii. mi-a tresarit inima, mi-au adormit toate tristetile, necazurile s-au amestecat in praful baraganului si duse au fost.
*
casa turtita si varuita-n alb care adaposteste primaria pare parasita. usi batrane si scorojite scartaie a paguba si pana si zgomotul pasilor mei suna fals. o usa intredeschisa si-o clanta nesigura.
de partea cealalta a unei mese cu pretentii de birou, femeia bruneta care poarta o bluza de culoarea untului ma priveste pe deasupra ochelarilor cu rame negre. incheietura mainii stangi ii e stransa de doua bratari egiptene si are la gat, atarnat de-un snur negru, un medalion de argint vechi, de un farmec naucitor. are pe chip surasul unei alte lumi. si pare din alta lume, din cu totul alta lume. si eu, eu care de obicei turui cu mare usurinta, acum nu-s in stare sa pronunt nimic. ingaim aiurea cate ceva, nu gasesc vorbe potrivite, ma fastacesc si-n cele din urma, fara niciun cuvint, ii intand hartia pe care aproape c-o mototolisem intre degete. "bunica", incerc sa spun, insa abia daca soptesc. "bunica", "tata".... lacrimile imi inghit cuvintele. plang din senin, fara sa inteleg ce se intampla, fara sa pot sa ma opresc, plang coplesita de emotii, de amintiri, acolo, in mijlocul unei camere din primaria satului unde s-au nascut bunica si tatal meu.
imi face semn sa ma asez, privirea ii e calda si, la randu-i fara sa spuna nimic, se ridica si cotrobaie intr-un fiset metalic, masiv si ruginit. tine in brate apoi un catastif prafuit, il tine ca pe o comoara, ii sterge praful cu palma ca intr-o mangaiere si-l aseaza cu grija pe masa. e arhiva anului 1912. anul in care s-a nascut bunica-mea, dobrita.
*
imi copiaza pe o foaie, cu o caligrafie ce seamana perfect cu inscrisurile anului 1912, franturi de viata. in vremea asta imi povesteste despre arhive, despre farmecul si secretele lor, despre lucruri uimitoare care ti se dezvaluie, despre oameni si vremuri. timpul se opreste si ani trecuti navalesc peste noi in camera mica, numele moasei ce a asistat-o pe strabunica la nastere si-apoi fiica moasei e cea care l-a adus pe lume pe tata si o ruda de-a mea, un frate al strabunicii mele care a murit pe front, undeva, la poalele unui deal, asistat de colonelul doctor nu stiu care si vegheat de camarazii sai, mircea si dumitru. toate, toate sunt scrise acolo, femeia rasfoieste paginile si recompune povesti nestiute ale familiei mele.
nu stiu cat timp am ramas acolo. ani, zeci de ani, poate.
afara, in praful auriu al satului unde s-au nascut bunica si tatal meu, soarele coborase catre campie. sa-si faca culcus in fan. sa doarma tolanit in pamantul brun al stramosilor mei, pamant adoptiv pe care ei tare l-au iubit. si-n el se odihnesc acum, odihneasca-se in pace.

vineri, 28 septembrie 2007

: )

"...mi-a iesit cosaru-n drum, o sa am noroc de-acum
griji, nevoi, necaz, durere
se vor duce ca un fum!!"

joi, 27 septembrie 2007

tara mea

m-apuc sa fac o succesiune pe un teren care a apartinut bunica-mii. da-mi lipsesc niste acte, pierdute prin negura vremii. certificatul de casatorie si cel divort al batranei cu bunicul meu.
nicio problema, spune notariatul. cerem noi, pe baza certificatului de deces, extras de stare civila.
asta se intampla acum 45 de zile, aproximativ, cu promisiunea ca dureaza doua saptamani.
telefoane, drumuri inutile in tot acest interval.
ieri, in cele din urma, mi se comunica sa ma duc azi la 12, ca "au venit actele".
azi la 12 ma duc la notariat si secretara (pardon, asistenta) zambitoare imi inmaneaza...o copie dupa certificatul de deces al bunica-mii. al carei original era in mana mea.
domnisoara, zic, despre altceva era vorba. (si, cu toata diplomatia si calmul de care pot da dovada in astfel de momente, repet povestea)
ea ma priveste cu ochi mari de caprioara speriata si zice, ca o floare firava de primavara:
"vai, probabil colegii mei au facut o confuzie."
fututi confuzia ma-tii, notariatele tarii romanesti, tara romaneasca si sistemul de lucru cu publicul.
si, pe deasupra, dupa ce mi-am luat card de la BRD ca sa-mi achit cu el toate facturile la utilitati, electrica muntenia sud (care are program la ghiseul de incasari 9-12, la fix...) zice ca nu se poate plati civilizat, ca ei lucreaza cu alta banca.
sa va ia dracu', ca azi m-am infuriat si-mi pare rau ca mi-am imaginat si am naivitatea sa-mi imaginez in continuare ca in tara asta o sa se schimbe ceva.

miercuri, 26 septembrie 2007

intalniri

(precum vezi, n-am asteptat zece ani ca sa scriu despre tine)

"vreau sa te cunosc" zice omul, si trece la fapte.
de fapt, dupa mai multe zile de povesti si povestiri, "vreau-ul" se intampla atat de repede si suna atat de firesc, ca nu mai am nici vreme, nici chef sa ma gandesc la prostii legate de prejudecati. pur si simplu zic ok si ma duc sa ma cunoasca omul.
intalnirea asta de azi a fost, zic eu, o parte reala a lumii virtuale si a descoperirilor din ea. si e reconfortant, deci placut, sa descoperi ca el, omul, este foarte aproape de personaj. ca gandurile din blog ii sunt naturale si firesti. ca glumele nu-s fortate. ca rosteste cuvintele aceleiasi limbi pe care tu o vorbesti.

si pentru ca acum ceva vreme ma plangeam de impactul uneori brutal al lumii virtuale cu cea reala, de divergente intre om si personajul sau, de false valori sau identitati, dupa cele trei ore (trei ore au fost, nu?) petrecute cu un blogger la o terasa cu aer rustic...nu, nu-mi schimb parerea. doar ma bucur.
respectele mele, domnule.

UPDATE: eu nu inteleg de ce va arde grija si curiozitatea de intalnirile altora. ce am avut de spus, am spus. fir-ar a dracului de lume bolnava, care nu intelege nimic.

marți, 25 septembrie 2007

cand iubirea moare

am cautat ceva printre acte invechite si ingalbenite. dar am gasit altceva. un caiet urat, cu o coperta rosie, decolorata. nu mai stiam ce e, doar ca mi-a trezit un sentiment ciudat. m-am asezat pe jos, pe covor si l-am deschis cu emotie. cateva insemnari scrise cu pixul. una dintre ele purtand data de azi, doar ca anul...anul era 1997. exact acum 10 ani. mi-am amintit. ma simteam prizoniera in propria viata. bausem juma' de sticla de whisky si plangeam.

25 septembrie 1997
...si astazi mi-am spus: nu mai am nimic interesant de trait. si am crezut asta. ma plictisesc. tu ma plictisesti. viata mea se invarte in jurul tau. nu stiu care dintre noi poate sa deschida cercul in care ne invartim si nu stiu daca, o data el deschis, o sa-mi aduca bucuria unei noi zile.
azi dimineata m-am trezit sfasiata de tristete. singura si inutila, cu tine langa mine, cu tine care nu-mi spuneai nimic, cu tine care-mi spuneai vorbe goale si voiai sa-mi pupi piciorul ca sa ma faci sa rad.
vreau sa plec, am nevoie sa plec si ma doare ziua de maine. ma doare respiratia ta si piciorul pe care-l arunci peste mine dimineata.
as vrea sa mori. te-as plange, pe cuvant. ti-as simti lipsa ani de zile. mi-as spune ca am avut sansa sa am relatia perfecta, dar destinul, nenorocitul, nu m-a lasat.
te urasc, dar am nevoie de tine. ce inseamna nevoie? NEVOIE. NE-VOIE. impotriva vointei.
te am.
nu vreau sa te am.
vreau sa fiu singura.
si libera.
si mi-e frica.
si daca pleci mi-e urat.
si nu te mai vreau.
nu te mai vreau, boule.

duminică, 23 septembrie 2007

vis de iubire pierduta

cand o vazuse in fata usii lui, in miez de noapte, mica, plansa, cu rimelul intins dizgratios pe obraji, cu cearcane adanci si trupul zgaltait de suspine, cu hainele-i elegante aratand caragios pe umerii slabiti, nu rezistase. desi jurase ca n-are s-o mai vada niciodata, nici sa-i vorbeasca. ar fi trebuit, da, asa ar fi trebuit, sa-i spuna sa plece, sa-si vada de drumul ei, de drumul ei incalcit, de viata ei haotica, de nebunia ei.
doar ca inima ii batuse mai repede, un val de caldura ii cuprinsese sufletul, mainile ii tremurasera, aripi scuturate de vantul de noapte.
o iubise. o iubise asa cum un barbat iubeste o femeie. cu tandrete, cu pasiune, cu grija. isi pusese sufletul la picioarele ei, iar ea il calcase cu tocurile ascutite ale cizmelor lungi de piele. o, si-o iertase, de-atatea ori o iertase. atatea tristeti isi inghitise in noptile lungi in care-o astepta la fereastra pana cand tacanitul nesigur al tocurilor se-auzea pe dalele aleii. atunci stingea repede tigara si se furisa in pat, prefacandu-se ca doarme.
se dezbraca pe intuneric, fosnetul cald al hainelor ei ii zgaria urechile si-apoi se strecura alaturi de el in patul mare, ii mangaia ceafa cu buzele si adormea.
plangea in somn uneori. si-atunci ii era mila de ea, mila de i se sfasia sufletul si ii mai acorda o zi, o saptamana, un timp. poate...
o alungase intr-o zi. si ea plecase fara un cuvant, fara o lacrima, fara sa privesca inapoi desi de-acolo, de la fereastra noptilor lui, o strigase in tare in gand, ii strigase numele, isi strigase iubirea, disperarea, sufletul chinuit. sperase pentru o clipa sa-i mai vada privirea, sa-i spuna, sa-i spuna. sperase sa se intoarca.
si-acum, dupa atata vreme, statea in fata usii lui, in miez de noapte. mica, plansa, cu rimelul intins dizgratios pe obraji.
nu se schimbase prea tare. cu aceleasi gesturi repezite isi aprinsese tigara si-si aruncase un picior peste celalalt dezgolindu-si pulpa fina. pulpa fina, genunchiul ei de femeie frumoasa. plangea fara incetare, fara zgomot, lacrimi lungi se rostogoleau sarate, iar el statea, statea in fata ei pe scaun fara sa indrazneasca sa o intrebe ceva, aproape fara sa respire, cu frica si veneratia pentru un vis pe care-l tii strans intre pleoape, un vis pe care ti-e teama ca, o data ce te trezesti, ai sa il pierzi.
intr-un tarziu isi sprijinise capul pe brate, bratele dezgolite si aramii pe care i le sarutase de atatea ori, si adormise. acolo, pe scaunul lui din bucatarie, capul ei frumos, capul ei drag pe masa lui din bucatarie, femeia, femeia pe care o iubise cu disperare, pe care o iubea cu tristete, dormea respirand usor, suspinand in somn, cu obrazul lipit de musamaua verde-praz pe care ea o cumparase, odata, demult.
tandru, mergand in varfurile picioarelor si ale sufletului, ii acoperise umerii cu o patura usoara. cu degetele ii atinsese parul matasos, o adiere. stinsese apoi lumina si el insusi se asezase pe un scaun, de veghe dragostei pierdute. intr-un fel, intr-un fel ciudat si neinteles, era fericit.
pesemne ca-l furase somnul.
dimineata cruda i-o rapise de langa el. daca n-ar fi fost tigarile strivite in scrumiera, strivite asa cum numai ea le chinuia pana aproape sa le transforme-n pulbere, ar fi zis ca a visat. in camera plutea inca parfumul ei de femeie.
cu ochii tristi, cu umerii prabusiti si inima grea s-a ridicat de pe scaun. tiptil a iesit din propria-i bucatarie, a iesit din propria-i viata. dar sufletul i-a ramas acolo, mangaind tandru pe par amintirea ei.

vineri, 21 septembrie 2007

drumul spre casa

e cald in masina si miroase frumos, a piele, a vanilie si a tigari. udat de ploaia rece, orasul respira parca a noiembrie tarziu. o oboseala placuta imi amorteste gandurile. armstrong. semafoare. lumini. vise. si zambesc. drumul spre casa e tare placut seara.

joi, 20 septembrie 2007

falling in love again

floare de cactus

mai intai a fost un schimb de priviri. scurt, cercetator. chiar firesc.
pe urma, la o noua intalnire intamplatoare, in ochi a aparut un zambet. zambetul ala care spune, hm, te plac.
si urmatoarea intalnire a parut intamplatoare, dar n-a fost. nu stiu cine a provocat-o. poate amandoi. dar e senzational cand privirea ti se intalneste cu a altcuiva si zambetul iti infloreste spontan.
cam asa incepe, da, fantasticul joc al seductiei. flirtul. atractia. chimia.
e ciudat cum, dintre zeci de persoane pe care le intalnesti pe parcursul unei zile, unei saptamani, unei luni, una, oarecare, aiurea, intra in rezonanta cu tine. cum privirea aia scurta, prima privire, iti trezeste interesul. cum zilele devin mai calde cand stii ca te asteapta. si simti ca te asteapta. ca ai sa primesti tandri fiori pe sira spinarii. emotia, magia necunoscutului, bucuria descoperirii.
nu cred ca iubirea e chimie, dar cred in atractiile spontane dintre un barbat si o femeie. felul in care se cauta si se intalnesc, in care reusesc sa transmita, fara cuvinte, emotii si ganduri. asteptarile, intrebarile. faptul ca iti poti permite sa-ti imaginezi ce vrei. zambetele. golurile din stomac. ochii care vorbesc si spun povesti de amor furat prin mansarde in lungi si ploioase nopti de toamna.
toate au farmecul delicat al unei flori, al unei flori de cactus.

oglinzi laterale

in unele zile petrec ore in sir in masina, prin oras. rup orasul, mai exact.
si n-o sa inteleg niciodata cum dracu' cei mai multi dintre conducatorii auto ( si ma feresc, deci, sa ii numesc soferi) ignora cu gratie oglinzile laterale ale masinilor lor.
autoturismul este prevazut din constructie cu ele. oglinzile laterale nu reprezinta accesorii precum geamuri electrice, scrumiera cu ceas care-ti spune la cat timp sa fumezi o tigara sau aerul conditionat. ele au un scop exact, parte componenta a condusului. sa vezi daca din spate, pe stanga sau pe dreapta, vine vreo masina.
nu e ceva complicat, nu? arunci o privire scurta, daca tot intentionezi sa schimbi directia de mers si nici semnal n-ai dat. in felul asta mama ta va dormi linistita, scutita de nervii (justificati, dealtfel) ai ...participantilor la trafic, iar masina ta isi va pastra tabla in forma originala cat mai multa vreme. oglinzi laterale, iata cheia succesului...

miercuri, 19 septembrie 2007

mai presus de toate

agale, am mers pe jos pe calea mosilor azi. aveam treaba, dar n-am vrut sa ma grabesc. nu stiu la ce ma gandeam tarandu-mi pantofii si ochii prin cenusiul urban. doar ca la un moment dat l-am intalnit pe tata. l-am zarit de departe. barba grizonata, ochii sfredelitori si blanzi, cuta adanca dintre sprancene.
prietenii mei il asemanau pe tata cu hemingway. prietenii fica-mii cu hagrid, pastratorul cheilor din harry potter.
si azi, pe calea mosilor, am regasit privirea tatalui meu. si zambetul.

era un om, oarecare. dar asemanarea mi-a taiat picioarele.
pentru cateva clipe emotia a fost atat de puternica incat m-a naucit. n-am mai stiut unde sunt, m-am agatat cu disperare de iluzia unei intalniri, m-am cutremurat de intensitatea sentimentelor, de amintirea iubirii, de caldura care m-a coplesit si mi-a umplut ochii de lacrimi. tata?
te-am vazut murind. am vazut cum ti se sting ochii, cum strangerea mainii tale devine din ce in ce mai slaba, cum aluneci de langa mine, cum te pierd, cum nu pot sa lupt, cum nu stiu. te-am iubit oricand si oricum.

dorul de tine m-a coplesit azi. si-am plans. dar stiu ca iubirea exista si dincolo de moarte. e mai presus de toate.

marți, 18 septembrie 2007

despre sinceritate

nu m-am impacat niciodata prea bine cu lumea asta virtuala. pentru ca nu-i o lume completa. e un loc unde te poti pretinde, transforma sau preschimba in orice, in oricine. e un loc unde poti spune adevaruri dureroase sau minciuni frumoase, unde sinceritatea devine, la un moment dat, o chestiune conditionata de o stare.
diferite persoane pe care le-am intalnit aici, in aceasta lume virtuala, au batut la usa vietii mele reale. pe care am deschis-o, caci n-am incuiat niciodata usile, nici inaintea, nici in urma mea. asa mi s-a parut si mi se pare firesc.
dar intr-o zi am inteles ca am gresit.
mi s-a spus ca par o persoana blanda si sensibila, chiar nesigura in sensibilitatea ei. ca-s eleganta si fina, ca aproape imi strig nevoia de a fi protejata. poate ca am toate aceste calitati. dar ele reprezinta numai o parte din mine. partea pe care am "eliberat-o" in lumea virtuala, pe un blog intitulat zuzeta's , dupa o porecla ce ma urmareste de ani buni.
n-am vrut sa impresionez ori sa conving pe cineva. in general sunt impacata cu mine insami, stiu ce pot si ce vreau, stiu ce caut - si o sa caut probabil toata viata, indiferent de cate ori gasesc. nu m-am dat inapoi de la provocari, indiferent de ce natura au fost ele, pentru ca, doamne-iarta-ma, imi plac provocarile, imi place viata, imi plac situatiile extreme, imi place aventura, imi place tot ce iese din firescul zilelor noastre insirate sub semnul banalitatii, al mediocritatii.
spuneam ca am gresit. da, am gresit. imaginea pe care am lasat-o la vedere este una deformata. defomata de taste, de monitoare, de cabluri sau de lipsa lor, de ganduri, de o clipa de extaz sau de stari de toamna. sigur, toate imi apartin. dar nu ma definesc.
pe de alta parte am gresit - oh, sfanta inocenta! - mizand pe sinceritate. pe sinceritatea interlocutorilor, a gandurilor lor ravasite prin bloguri, pe sinceritatea unor oameni care se descopera, chiar partial. intotdeauna, intotdeauna de partea celalata a unui ecran este un om. cu propriul lui suflet, propriile lui sentimente, trairi, alunecari, cautari. dar sinceritatea, nu-i asa, nu-i inclusa in pret.
am gresit amestecand lumile. si sincer, nu-mi pare rau.

vineri, 14 septembrie 2007

atat, deocamdata

o replica pe care am primit-o in noaptea asta catre dimineata m-a scuturat mai ceva decat o pereche de palme.
asta nu-i lumea mea.
mi-a placut aici. am vorbit, am ras, am retrait pasiuni uitate si am descoperit altele noi, pe care pan' la urma le-am pierdut pe drum.
dar nu e asta lumea mea.
in lumea mea ne privim in ochi atunci cand avem a ne spune ceva.
asa ca spun acum: atat, deocamdata.
zuzeta se inclina, doamnelor si domnilor. atat, deocamdata.

joi, 13 septembrie 2007

chipul tristetii

e calda si inselatoare lumina lumanarilor. arunca umbre enigmatice, dezvaluie ochi stralucitori, buze senzuale, franturi de zambete, priviri. flacarile palpaie la cea mai firava adiere si schimba conturul incaperii, danseaza chipurile, incurca nuantele.
mai intai n-am stiut cine e femeia cu haine negre de la masa din capatul celalalt al camerei. mi-a parut doar familiara, dar n-am indraznit s-o studiez ca sa nu-i atrag atentia. parul ii acopera obrazul, dar i-am zarit paloarea. in intuneric ochii negri ii straluceau ca taciunii. miscarile-i pareau mecanice, iar pe chip avea o expresie inghetata care m-a infiorat.
mai tarziu, cand mi-am aruncat din nou ochii catre ea, m-a privit scurt si i-am simtit tristetea. privirea-i era obosita, surasul pierdut. era acolo si nu era. o silueta decupata dintr-o revista in alb si negru, lipita la intamplare la o masa vesela cu lumanari rosii, parfumate.
am incercat sa uit de ea, de prezenta ei bizara si apasatoare, de atractia fantastica pe care o exercita asupra mea. am refuzat s-o mai privesc, dar, clipa dupa clipa, nevoia de a-i mai intalni o data privirea a capatat contururi de obsesie. m-am intrebat daca o cunosc, am incercat sa-i ghicesc trasaturile, varsta, mi-am furisat privirea sa-i zaresc mainile.
pana la urma m-am horarat s-o studiez. am ridicat capul si m-am uitat fix, fix catre ea. la masa din celalat capat al camerei, femeia cu haine negre ma astepta. s-a uitat la mine. s-a uitat mirata. prin lumina sovaitoare a lumanarilor i-am zarit privirea cercetatoare. i-am zarit chipul, linia sprancenelor, ochii, nasul, buzele. i-am vazut pana si medalionul albastru de la gat. si pret de cateva secunde n-am recunoscut-o.
din celalalt capat al camerei, din oglinda imensa, insasi tristetea mea ma privea intrebatoare.

marți, 11 septembrie 2007

prietenii mei

(tuturor celor care se regasesc, fie ca sunt sau nu prietenii mei)

prietenii mei fac parte din viata mea. sunt parte din viata mea, sunt in inima mea. lor le este permis aproape orice, pentru ei sunt de gasit oricum, oricand. lor pot sa le spun cand n-am chef sa-i vad, pur si simplu n-am chef de cafea la irish pub, pot sa le povestesc fanteziile mele, si cautarile, si toate, toate lucrurile rele si urate din mine. pot sa ma si cert cu prietenii mei si-apoi sa radem impreuna. pentru ei sunt intotdeauna on-line.
prietenii mei stiu ca ma pot cauta in orice moment. in miez de noapte, cand imi veghez gandurile si telefonul suna, stiu. e cineva care mi-e drag. si care vrea sa-mi spuna ceva, neaparat, atunci, neaparat. sau sa ma intrebe. sau sa planga. sau sa rada. sau sa bem o bere. si raspund.
ma trezesc, injurand ma trezesc, si la primele ore ale diminetii, chiar daca abia am adormit de-un ceas, ma rup din patul cald si din bratele iubitului pentru vreunul dintre prietenii mei. pentru sufletul lui. las treburile mele, cheltui banii mei, consum timpul meu. pentru ca asa vreau eu. pentru ca imi pretuiesc prietenii si stiu, da, stiu cat de important e ca atunci cand ai nevoie, la capatul celalalt al firului sa fie cineva. in capatul celalalt al orasului, al tarii, al lumii un zambet cald sa-ti aduca lumina in sufletul chinuit.
si ma infurii, si-i cert, si-mi bag picioarele, le spun eu cum e mai bine sa faca, si cand, si de ce. si ne certam si la dracu', daca nu ma ascuti de ce ma mai intrebi, si le stii tu pe toate, de unde le stii, din experienta, futui experienta masii, si taci, si taci. si peste cearta se-aseaza zambete. si caldura prieteniei. si mana ta care peste masa o strange pe-a mea. si uite, pentru clipa asta, pentru lacrimile pe care incerci sa le ascunzi, pentru nodul pe care-l simti in gat, pentru mana ta puternica dar firava in mana mea mica, pentru toate firele vazute si nevazute care ne leaga si ne dezleaga, da pentru toate lucrurile astea, imi pun sufletul in palmele tale.
prietenii mei sunt parte din mine. ma completeaza, ma alcatuiesc. fara ei as fi un om diferit. mai trist si mai sarac.
prietenii mei stiu ce simt si cum simt. dar, pe rand, le multumesc acum. pentru ca m-au ales sa le fiu prietena.

luni, 10 septembrie 2007

why worry

baby, I see this world has made you sad
some people can be bad
the things they do, the things they say
but baby, I'll chase away those bitter tears
i'll chase away those restless fears
that turn your blue skies into grey
why worry, there should be laughter after the pain
there should be sunshine after rain
these things have always been the same
so why worry now?!
(dire straits)

duminică, 9 septembrie 2007

poveste amara


(cand am cazut, m-ai ridicat. cand m-am ratacit, m-ai gasit. am plans si-ai ras de mine. cand ai murit, eu am uitat.)

sa nu-mi spui ca nu te doare. ca nu te arde dorul, in capul pieptului te arde. ba sa-mi vorbesti despre tristeti intamplatoare, despre ore lungi si amare, amare ca frunzele de pelin mestecate una cate una, una dupa alta. sa-mi povestesti cum respiratia ajunge soapta, suspin ajunge. cum mintea se transforma in ghem de sarma ghimpata, in gard inalt, de netrecut, al curtii din copilarie. sa-mi spui cum e sa mori, putin cate putin.

umblam desculti prin fluturi si liliac, alb liliac. coada soparlei, coada rece si gri ramasa stinghera in mana mea mica. papusa veche cu parul retezat pe care-am aruncat-o in balta verde a broastelor. de ce te-ai dus sa mi-o aduci? de ce mi-a fost mila de ea, cand am vazut-o singura si murdara, cu matasea broastei in parul galbui? de ce am plans?
si lumea ta se face praf. iti intra in nas, in gura, in ochi. purtat de vantul aprig al uitarii, te ineaca, te sufoca si lacrimi lungi ti se intind murdare pe obraj, de ce plangi, de ce plangi, mi-e dor s-alerg prin sufletul meu, prin iarba uda de roua diminetilor tale, mi-e dor sa fiu copil cu genunchii juliti si pete de iarba pe coate, sa plang de mila papusii cu parul murdar. sa pun la loc coada soparlei, ce daca, ce daca ii creste alta?
se innopteaza si balta are reflexii albastre, traieste acolo o zana ascunsa in radacina copacului rasturnat, doar noaptea se arata, culege miere din stele si amintirea o transforma-n vis, in noaptea asta am s-o astept, e frig si mii de tantari roiesc haotic, ustura juliturile din genunchi, am s-o astept, oracaie broastele pierdute-n amoruri, am s-o astept. am curatat de-acum papusa, cu maneca tricoului i-am sters chipul impietrit. si coada soparlei e-mpachetata in batista pusa cu grija in buzunarul pantalonilor scurti. am s-o astept.

nu plange-acum. de ce te doare? ca zanele sunt din povesti, dar dorm adanc in curtea liliacului alb? ca-i gardul inalt, de netrecut? ca-i mintea ghem de sarma ghimpata? te arde dorul, vezi, in capul pieptului te arde… plangi pentru c-ai murit, putin cate putin?

sâmbătă, 8 septembrie 2007

requiem for a dream

sa-ti spun ceva. ma intorc cu spatele si plec. si nu ma mai uit inapoi. mi-ar fi fost greu sa-ti soptesc asta in fata, in ochi, in ochii tai adanci care m-ar fi privit nedumeriti. mi-ar fi fost imposibil sa-ti vad zambetul transformandu-se in grimasa de durere. n-as fi putut sa-ti vad frumoasele maini framantandu-se.
nu ma mai uit inapoi, nu. dar tu nu stii asta. si n-o sa intelegi niciodata.
si-ti urmaresc silueta indepartandu-se in noapte, si linia umerilor tai, si vad cand iti sucesti capul sa-mi zambesti fericit, si stiu ca maine, maine...
mi-e frig. mi-au inghetat mainile si vant rece imi suiera prin vene.
ma intorc cu spatele si plec. si nu ma mai uit inapoi.
stiai de la inceput, asa-i? ti-am spus. nu m-ai crezut. n-ai vrut sa crezi. nu ai stiut sa crezi. si fiecare pas te duce mai departe de mine, si nu stii, si-mi vine sa te strig, si-mi vine sa alerg in urma ta, sa te mai tin in brate, sa ma mai tii in brate, sa te pierd, sa plang. si stau pe loc, si stau pe loc. si ochii-mi sunt uscati, si buzele la fel. si ma intorc cu spatele si plec.
sa nu ma cauti. sa nu ma chemi. o sa-ti raspunda doar vantul de toamna. si o sa-ti spuna minciuni, minciuni despre mine, despre noi. si sa le crezi, iubitule.

joi, 6 septembrie 2007

la terasa cu toamna

bolta de vita de vie fosneste. nu-i place nici ei vantul care umfla parul aranjat al cucoanelor. protesteaza si arunca uneori cate o frunza ingalbenita peste canile cu vin. cani de lut, brune... ceva mai incolo, pe gratar, toamna se-amesteca violent cu mirosul pastramei de oaie. focul se joaca, starnit de mana agera a grataragiului dolofan. “bag-o p-aia cu vinul ghiurghiuliu, maaai!”. noaptea coboara peste zambete. e rece afara, da’ vinu-i bun si mamaliguta, mmm, sa te lingi pe degete. ca bucatarul are un secret: arunca-n ea un ou crud, tocmai cand sa rastoarne ceaunul pe fundul de lemn, gros de-o palma.. “bun ii vinul mie-mi place, saidiridiridididai , nu stiu viei ce i-oi face…” usturoi. ba ceapa. ba nu, usuroi, un mujdei cu smantana. incantata, toamna isi face loc printre mese. gusta din cani si-si linge cu pofta buzele pline, se infrupta din pastrama, se-aseaza in bratele barbatilor ramasi fara jachetele cedate generos. rastoarna cani si-si rade-n pumni cand suflarea-i brumarie atinge obraji imbujorati. se-ncinge vorba lunga si apriga cu toamna, se golesc canile, vinul sclipeste rubiniu in lumina palida a felinarelor strecurate printre frunze. se dezleaga limbile, stralucesc ochii, marioara ii tot zice cu iubirile, cu farmecele, cu vinul. toamna sta cu noi la masa, la o terasa de cartier. si canta...

miercuri, 5 septembrie 2007

acasa

inainte nu-mi era teama de schimbari. nu-mi faceam probleme sau, oricum, nu le suceam pe toate partile, pe toate fetele. imi placeau schimbarile, ma bucuram sa le fac. si-acum imi plac, cred. dar ma si sperie. e semn, da, e poate semn ca imbatranesc.
in scurt timp am sa plec dintr-o casa pe care am iubit-o si careia i-am apartinut. de cateva zile, de cate ori ajung acasa, ma cuprinde un sentiment bizar. ca si cum locuinta pe care urmeaza s-o parasesc mi-ar anihila orice forma de energie. de parca ar sti... de parca ar fi suparata, trista. ma uit in jurul meu si regasesc lucuri care-mi sunt familiare si pe care le iubesc. le-as lua, da, le-as lua pe toate cu mine si totusi nu le vreau. ma invart aiurea, mut obiecte dintr-un loc in altul. simt nevoia sa mangai perdele, sa scutur de praf vreo carte, sa umblu desculta pe gresia din bucatarie. imi sunt dragi pana si lucruri care ma enervau. caut cate ceva si-apoi uit, mi se strange stomacul, mi se face foame desi abia am mancat, sete mi se face, imi vine chef sa vorbesc minute in sir la telefon, sa plec, sa ma intorc. fire nevazute ma tin pe loc, ma leaga de amintri despre care stiu ca n-o sa le pierd, n-am cum sa le pierd. ma dor peretii, ma apasa.
plec intr-o casa pe care sper sa o iubesc. in urma cu niste ani am desenat-o in joaca pe coltul unui servetel dintr-un bar slab luminat. am visat-o, mi-am dorit-o. e parte din mine, asa cum sunt eu parte din cealalta. dar visul meu imi pare acum rece si strain. ca un barbat care m-a fascinat de la distanta, dar de care mi-e teama sa ma apropii prea tare ca sa nu-i distrug mirajul.
e prea tarziu sa ma mai opresc acum. nici nu vreau sa ma opresc. dar tot mi-e frica. unde-i acasa, de fapt? ce inseamna acasa?

marți, 4 septembrie 2007

sunt eu...

...doar eu

nu-mi spune ca ma pierd. nu-mi spune ca traiesc prea mult. nu-mi reprosa ca ma impart, ca ma amestec, ca ma regasesc in toate bucatile vietii mele. asa sunt eu. ma caut in fiecare zambet, ma descopar in orice tristete. iubesc mereu si uit mereu. de fiecare data o iau de la capat. nu-mi spune ca gresesc. nu-mi pasa ca gresesc. sunt abur si lumina, sunt nor si intristare, sunt zi de vara toamna. uita-te la mine, hai, uita-te. nu ma recunosti!? ma cunosti, ca sa poti sa ma recunosti? stii cum vad eu soarele? stii ce-mi spun mie noptile? stii unde incep si unde ma termin? cum ai putea, cand eu insami ma descopar pe zi ce trece?
sunt amestecata cu sufletul meu si sufletul meu e amestecat cu gandul meu, si gandul meu e amestecat cu mine. nu-mi cere sa ma definesc. nu-mi cere sa-ti spun ce simt. simt culorile si sunetele, simt moartea si dragostea, simt fericirea si simt durerea. ma ascund sau cedez acceselor violente de traire, caut, gasesc, caut, nu gasesc, caut. nu stiu sa fiu intr-un fel, nici nu vreau. sunt eu, doar eu.

duminică, 2 septembrie 2007

toamna...

plutesc. nu, nu. nu-i alcool, nici iarba nu-i.
e doar un gand frumos, cu parfum de fericire. e placut aici, in casa. motanul imi doarme-n brate si toarce linistit, miroase a mere coapte cu zahar ars si tufanelele zambesc a toamna blanda. miros frumos si tigarile mele, cafeaua-i fierbinte si aromata. plutesc, da. si-mi place.

sâmbătă, 1 septembrie 2007

dor

in noaptea asta sunt toamna. mi-e rece si vant strain, sunt zambet pierdut, sunt nostalgie. sunt gand de ploaie deasa, ploaie mohorata. sunt cenusiul norilor.
mi-e frica si mi-e dor.
in noaptea asta mi-e dor de tine.

cry baby

miercuri, 29 august 2007

iubire verde pe hartie galben-pai

n-am avut de lucru si l-am provocat pe verbiaj sa cotrobaie printre amintiri legate de "prime experiente", pana m-am trezit eu insami scobind prin sertare prafuite ale sufletului in cautarea unor fragmente cu savoare de inceputuri. mi-am amintit, da, de prima masina, de primul concert (un iris la polivalenta!), dar cel mai mult si mai mult mi-am amintit de prima iubire. nu de cea din clasa intai, care purta in zambet copilaresc numele victor si ma tinea de mana pe drumul de la scoala, nu de amorul spontan cu bebe, vecinul meu de bloc -hm, frumos vecin - de prin clasa a sasea, nici de micile pasiuni fulgeratoare de pe vremea liceului. mi-am amintit de prima iubire adevarata.
"the first cut is the deepest"? aiurea! amintirea primei mele iubiri reuseste sa ma faca sa rad. in hohote.
a fost dragoste la prima vedere. vedere peste masa unei terase, pe inserat. ochi verzi, plete rebele, motor parcat strategic, tot la vedere. cz sau mz, nu mai stiu. se vorbea despre o plecare la munte, ceva organizat. "mergi?". mi se adresa pentru prima oara, desi imparteam masa si gasca de mai bine de o ora. privire scurta, ochi verzi, plete rebele, motor parcat strategic. "merg". singurul raspuns posibil. "atunci merg si eu". m-am topit, m-am topit.
rozmarin, predeal. dragoste in sticle cu bere. dragoste in camera, pe strada, dragoste la piscina de la orizont. pasiune, nebunie, gelozie. pentru ca robert, iluzionistul si adi, scriitorul, imi tineau teorii despre viata. pentru ca-mi spuneau ca el, iubitul meu, nu ma merita. scandal si iar dragoste. in camera, pe strada, dragoste la piscina de la orizont.
nu stiu cat a durat. nu mai stiu. eram indragostita si timpul se scurgea altfel, dupa ceasul inimii mele. pasiunea a devenit de-a dreptul coplesitoare cand mi-a spus ca are sa plece. in columbia. tocmai in columbia, cea din america de sud. era un aranjament de familie, un contract pe care unul dintre parinti trebuia sa-l onoreze. am plans, am blestemat. am sustinut ca pierd iubirea vietii mele, c-am sa ma pierd si pe mine. sfasietor, disperat, durere in suflet si-n ganduri, iubire, iubire.
intr-o zi a plecat. am plans in aeroport ca la propria-mi inmormantare. am suferit din toate componentele fiintei mele. ne-am jurat ca distantele n-or sa ne stea in cale. ca, intr-o zi....
imi amintesc ca i-am scris o scrisoare lunga. o scrisoare frumoasa, cu sufletul meu asezat printre randuri. (am muncit la ea o zi intreaga).
a durat o vreme pana mi-a raspuns. disperarea crestea, incordarea ma scotea din functionarea cotidiana, pandeam cutia de scrisori, urmaream postasul pe fereastra.
in ziua in care par-avionul mi s-a aratat in cutia de metal, am fost in culmea fericirii. n-am luat scrisoarea imediat, m-am bucurat doar stiind-o acolo. abia spre seara, cu mainile tremurand de emotie, am indraznit s-o strang la piept. hartie galbena, galben pai, cuvinte asternute cu pix verde. aveam inima in gat si sufletul in ochi cand am citit primele randuri.
draga zuzeta
sper ca esti bine sanatoasa cea ce i-ti doresc si ti-e.

(nu, mi-am zis. sunt prea emotionata. mintea imi joaca feste. din nou.)
draga zuzeta
sper ca esti bine sanatoasa cea ce i-ti doresc si ti-e. eu sant bine. nu i-mi place aici. aici toti rad de mine ca am paru lung ei zic ca sunt popo. niste prosti. fetele sant proaste nu ca tine desteapta. mie tare dor de tine. ma-m tuns. am o planta frumoasa. ma uit mereu la ea...

Doamne. Doamne-Dumnezeule.
nu stiam daca sa rad sau sa plang.
nu-mi mai aduc aminte in amanunt continutul ravasului primit de peste mari si tari si asteptat cu sufletul la gura. stiu doar ca, parcurgand rand dupa rand, nu ma mai puteam opri din ras. se incheia apoteotic, cu te iubesc si i-mi doresc sa fim impreuna para siempre...
mi s-au zbatut aripile, in gol. mi s-a golit si mintea. iubirea mea a agonizat si-a murit. pe loc. dar, si asta nu inseamna ca n-am suflet!, am ras cu lacrimi, zile in sir. si-acum, amintindu-mi, rad. si, trebuie sa recunosc, de multe ori m-am intrebat cat si ce o fi inteles el din scrisoarea mea infocata, stilizata, metaforizata, hiperbolizata...
ah, prima iubire...!!!

marți, 28 august 2007

poftim, verbiaj, bucolica!

pentru ca tot a circulat leapsa cu "inceputuri", ma conformez si eu, in felul meu.
1974, yamaha 4oo DT. model premiat la categoria lui (motocros stilizat astazi in enduro) cativa ani la rand, vreo patru daca nu ma insel.


cat despre alte inceputuri, eu m-as orienta catre...prima masina, primul concert, prima iubire..(prima coca-cola!!!). hai verbiaj, alege-ti domeniul!!!!

linguri si trandafiri


printr-o fericita intamplare, detin...un soi de "casa de vacanta" intr-o statiune aflata la o distanta rezonabila de bucuresti. e mica, prietenoasa, poarta miros de foc din lemne pana si vara, miros amestecat in arome de busuioc si levantica. asadar, sa fie clar de la inceput: nu intentionez sa ma plang!
pentru ca de-a lungul vremii nenumarati prieteni mi-au solicitat cheile pentru un week-end, un concediu romantic sau pentru "o curte unde sa se joace copiii", anul asta am ajuns la concluzia ca trebuie sa imbin utilul cu placutul si sa "o scot la produs". am inarmat-o pe vecina anisoara cu rabdare, asternuturi de schimb si un telefon mobil, mi-am frecat palmele si am asteptat.
da, a fost lume toata vara. si-acum, c-am simtit in ploaie miros de toamna, m-am dus sa culeg roadele ideilor mele.
n-a daramat nimeni casa, nu. ba am gasit si curat, cat de cat, ca biata anisoara, cu toata varsta ei inaintata, a tinut sa se achite cat mai bine de sarcini. am purces totusi la un sumar inventar.
au disparut:
un trandafir din curte, unul agatator, trandafir adult. cu tot cu radacina, maaare radacina. (cum l-or fi carat, doamne?)
multe linguri urate. linguri de alpaca.
o cutie mare, de tabla. verde. (tineam in ea faina, malai, dupa caz)
toate canile albastre, vreo sase. sau s-or fi spart? doar alea albastre?
de pe perete, o poza inramata. cu o femeie batrana. poza era frumoasa, imi placea si mie.
perdeaua de la dus si paharul pentru periute de dinti, desi ambele isi strigasera necesitatea de inlocuire inca de acu' vreun an.
si, in fine, singura dupa care imi pare rau, floarea mea de colt presata in folia unui pachet de tigari.
..cam atat.
ba nu, bonus.
in spatele godinului din una dintre (cele doua) camere, am gasit o gramada de cenusa. nu are importanta de ce in toiul verii oamenii au facut focul. poate pentru ca e zona de munte sau, pur si simplu, au vrut sa fie romantici.(si romantismul e inclus in pret). dar n-o sa inteleg niciodata cum au reusit sa vare cenusa adunata in sertarul godinului in spatiul ala extrem de ingust din spate. atat de ingust incat abia am reusit s-o trag afara cu matura! de ce au facut-o, nici nu indraznesc sa ma intreb.

duminică, 26 august 2007

fericire fara pret

"il iubesc pe petre. si el ma iubeste. sunt fericita."
si atunci, alina draga, de ce il presezi pe petre sa te ia de nevasta? sa te bage-n randul lumii, sa-ti ofere "statut social" si siguranta de femeie la casa ei?
de ce, alina, nu-ti traiesti fericirea?

a, o sa te mariti cu petre si o sa fii si mai fericita. un timp. pe urma, dintr-o data, o sa ti se para ca sunteti prea inghesuiti in garsoniera iubirii voastre, ca rujurile ti se amesteca neigienic cu lamele lui de ras si pantofii, ah, pantofii nu-ti mai incap in dulapul de pe hol.
"o camera in plus m-ar face fericita". nu, alina? te-ar face, nu?
fericita te-ar face si un mixer de bucatarie, sa nu mai plangi cand tai ceapa julien pentru eternele mancaruri cu sos, preferatele lui petre.
"as fi fericita ca petre sa-si petreaca mai mult timp cu mine in loc sa deseneze intruna la planseta aia, nenorocita aia de planseta fir-ar a dracului, ca-mi vine sa dau cu ea de pamant!'"
...si un televizor lcd cu pixeli plus si diagonala de 82..., parca si masina ar trebui schimbata si cel mai mult, cel mai mult ai avea fericirea la picioare intr-un concediu la ibitza. sau la mallorca, la dracu', de ce sa-ti mai intinzi cortul pe plaja de la corbu?
da, alina, si-n vreme ce prezumtiva ta fericire o sa capete noi fete, dorinte si cautari, o sa te trezesti nefericita, o sa te trezesti intrebandu-te unde a disparut farmecul iubirii, o sa te trezesti tanjind dupa vremurile in care fericirea insemna doar sa te pierzi in ochii iubitului tau.

fericirea nu se livreaza la pachet. ea, fericirea, locuieste in fiecare dintre noi. nu trebuie decat sa lasi usile sufletului deschise. nu trebuie decat sa renunti la gandul ca fericirea se poate obtine pacalind-o cu vreo moneda de schimb. sau ca o poti pastra doar pentru ca ai intalnit-o odata, vreodata.
fericirea nu are pret. poate tocmai de-asta pare uneori atat de greu de obtinut.

sâmbătă, 25 august 2007

betie cu mintea mea

mi-am baut mintile. de fapt mi-am imbatat mintile, una cate una. cel mai greu mi-a fost cu mintea cea de pe urma.
in jurul mesei ovale cu blat rece de marmura le-am oferit vesnicia clipei in pahare de cristal. le-am promis ca le duc in lumi colorate, ca le invat sa danseze dansul ploii, ca le arat toate inceputurile si toate sfarsiturile. m-au crezut, bietele minti ratacite si s-au apucat sa soarba din farmecul uitarii. s-au pornit sa se veseleasca, sa cante cu voci groase, sa-si schimonoseasca chipurile candide. au dansat pe mesele tacerii, s-au imbratisat ura cu nevoie, dragoste cu tristete, prostie cu resemnare.
dar ea, mintea cea de pe urma, statea cu bratele incrucisate pe piept si privea impasibila spectacolul vietii distorsionate de acceleratoare de senzatii.
bea, i-am spus, ca n-o sa ne mai intelegem.
m-a privit cu ochi reci si a cerut o cola cu gheata. si lamaie.
proasto, i-am soptit in fata si am mai comadat un rand.
celelalte minti erau de-acum euforice, gesturile le erau lascive, le-atarnau suvite de par ude pe obrazi. vorbeau prostii de femei bete, se hlizeau caraghios, se pipaiau pe sani, isi dezgoleau picioarele.
bea, i-am spus din nou mintii de pe urma. bea cu mine un pahar, unul.
i-am impins cu podul palmei paharul de tequilla. m-am scurs pe masa catre ea, mi-am sprijinit obrazul de marmura rece si am privit-o in ochi. bea, am implorat-o. n-am sa te las doar sa privesti, i-am zis, m-am tarat pana la ea, buzele aproape ca ni s-au atins, i-am simtit parfumul, respiratia, frica. i-am simtit dorinta.
c-o miscare brusca a smuls paharul de pe masa. m-a privit intens, ochi negri in ochi negri, si-a muscat buza pana picatura de sange s-a prelins in pahar, si-a lasat capul pe spate cu gatul arcuit, elegant arcuit. si-a turnat paharul pe gat, pe gat dintr-o miscare, fara sa-l atinga de buze, fara sa schimbe pozitia mainii, gest scurt din incheietura fina stransa in bratara de alama.
hai, a ranjit alb mintea cea de pe urma, sa bem acum.
pahar dupa pahar, sub ochii mei, mintea cea de pe urma s-a transformat. a fost mai intai barbat, frumos barbat. mi-a spus vorbe de-amor si m-a sarutat pe gat. chipul i s-a ascutit apoi si-a devenit vioara. mi-a cantat la ureche, lipita de umarul meu drept. s-a smuls iscusit de langa mine si mi-a aparut in fata luand forma de sticla, sticla eleganta de sampanie. s-a turnat in pahar, mi-a turnat luna in pahar in pulbere rece, rece pe buze, in gand, mi-a alunecat in minte, fior de luna plina cu gust de sampanie, barbat, frumos barbat, vioara la ureche, uitare, fericire, disperare.
m-a apucat rasul, m-a cuprins emotia, mi-a tremurat mana, violent mi-a tremurat, mi-a scapat pe jos paharul, pe dale colorate, s-a spart paharul in mii de cioburi transparente, s-a facut praf. in cele din urma, pana si mintea mea cea de pe urma s-a facut praf, la picioarele mele.