iti mai aduci aminte, doamna?!

era tarziu.
si era toamna.
ploua marunt, ploaia cea rece care-ti patrunde in suflet. ploua a despartire.
trecusera de-acum doua ceasuri peste ora la care ar fi trebuit sa te intalnesc. si fiecare minut ma duruse ca o lovitura de bici. doua ceasuri lungi in care privisem ploaia prin geamul aburit. si stiam ca ma astepti, simteam. iti ghiceam in noapte incordarea, privirea, gestul nervos prin care-ti priveai ceasul, o data, inca o data.
stiam ca n-ai sa te urnesti de-acolo, de pe trotuarul cenusiu, din ploaia rece de toamna tarzie. stiam ca ma astepti.
si dupa doua ore de lupta surda cu demonii, am venit.
si niciodata, dar niciodata, n-am sa uit noaptea de toamna a despartirii noastre.
ce frumoasa despartire...

in partea mea de lume, toamna continua sa planga cu lacrimi de ploaie. si sa fie tarziu...
si, da, imi mai aduc aminte. dar amintirile nu mai dor.

stare

nu stiu sa spun ce simt.
nu pot sa-mi rostesc starea, amestecul de fericire cu teama, privirea-mi care mangaie norii, ploaia care-mi picura dulce-amar gand de toamna, de sfarsit, de inceput.
nu stiu sa spun ca vibrez, ca aud muzica, ca-mi danseaza sufletul tangoul strazilor mohorate, ingropate-n frunze ude. cum sa spun ca iubesc copacii? si ca ma dor crengile lor goale, chinuite de vant? cum sa spun ca, desi mi-e frig, ii zambesc ploii, si norilor? ca si mie imi zambesc in vreme ce imi incalzesc mainile pe cana fierbinte de cafea?!
miroase a ploaie si a dor. e toamna iar si eu sunt fericita. cred ca sunt fericita.
pentru ca iubesc ploaia. si norii. si toamna care ma doare.
ba da, stiu sa spun ce simt. simt ca traiesc.

dor de vara

mi-e tare dor de soare. de dimineti calde si zile toride. de nopti fierbinti si cuburi de gheata topite-n arome de canicula. mi-e dor de vara, iubire.
si o sa ma-nfasor de-acum in patura de nori. si o sa dorm. o sa ma visez dansand in ploaie, cu picioarele goale pe asflatul incins, o sa ma visez cu soarele in par.
..si respiratia ta ma arde.
si o sa ma ascund in bruma diminetilor cetoase. si o sa dorm. o sa ma visez dansand in soare, cu mainile fierbinti pe obraji, o sa ma visez cu ploaia in ochi.
mi-e dor.

la multi ani, mitica!

si cainii musca, nu-i asa?

cainii mei n-au muscat niciodata pe nimeni. pana asta seara.
e drept, au si ei simpatii si antipatii, latra, isi arata coltii, isi pazesc teritoriul - respectiv curtea.
si, trebuie sa recunosc, nu stiu ce s-ar intampla daca cineva ar intra neanuntat in vreme ce ei sunt liberi, ori, mai rau, daca altcineva ar avea nebunescul gand sa sara gardul. pentru asta nu garantez.
insa altceva voiam sa zic.
din cauze necunoscte mie, unul dintre vecini, un cetatean pe la vreo patruzeci si ceva de ani, om cu nevasta si copil, posesor de jeep si fite aferente, a parut nemultumit inca de cand i-am atras atentia sa nu-si mai parcheze masina in fata portii mele. nu de altceva, dar are destul loc in fata propriei sale porti, ca sa nu mai vorbim ca eu insami nu-mi mai pot scoate propria mea masina din propria mea curte.
pe urma nu stiu ce problema a avut cu un tei de-al meu. apoi cu o gramada de nisip a vecinului din dreapta - nu stiu ce legatura aveam cu asta, altadata mi-a strigat de la fereastra sa nu mai ambalez motorul (cred ca nu stie cum ar fi fost daca intradevar l-as fi ambalat), in alta zi s-a cerut in vizita (taman cand eram singura) si foarte convingator mi-a explicat ca nu-i frumos sa arunc peturile de bere la el in curte (noi bem bere, dar pet..nu-mi amintesc sa fi cumparat de acu vreo trei ani, la mare. cat despre aruncat, sa ne intelegem. eu pana si hartiutele le indes prin buzunare ca sa nu le-arunc pe strada.)
cainii mei nu l-au iubit niciodata. insa vazand ei ca s-au infiripat discutii, ca omul pare pasnic, au vazut ca a intrat in curte cu voia mea, s-au limitat la a-l supraveghea atenti cand si-a facut drum pe la noi.
pana asta seara.
asta seara mi-a fost lene sa mai bag masina in curte. am lasat-o in fata portii. in fata portii mele. nici n-am apucat sa fac doi pasi pe alee, ca m-am trezit strigata. "trebuie sa stam de vorba" l-am auzit pe deja celebrul vecin care parea ca pandeste momentul sosirii mele acasa. "nu stiu daca acum e cazul, abia am ajuns.." parca am vorbit cu peretii. omul a intrat in curte in urma mea, usor precipitat. "barbata-tu nu-i acasa" a suierat deodata.
(fac o paranteza. am crescut in mahala. scoala cartierului e una dura, dar aproape necesara. genul asta de "texte" ori abordari nu m-au speriat niciodata.)
am lasat plasa jos. in acelasi moment, de pe veranda casei au venit in fuga cainii. nu latrau. doar maraiau. vecinul i-a strigat pe nume si au inceput sa-si fluture cozile. dar s-au oprit langa mine, la picior.i-am spus omului sa-si vada de treaba. i-am spus frumos. n-a simtit pericolul. "te rezolv eu smechero" a rostit greu, impleticit in aburi de alcool. a intins mana brusc, m-a apucat de brat, deasupra cotului si m-a strans. intr-o fractiune de secunda cainii s-au repezit. bilenku, cel mai inalt, i-a apucat mana, mana care indraznise sa ma atinga. mi s-a parut ca ii aud oasele cum trosnesc. titina s-a rotit latrand in jurul lui si l-a prins de gamba.
l-am scos greu din dintii lor, l-am scos insangerat si disperat. si de data asta l-am iertat.
dar cainii mei n-au sa-l ierte niciodata.

inel, inel de aur

asta seara, in drum spre casa, am trecut pe langa sarpele rosu. pe langa amintirea sarpelui rosu. si m-a lovit in suflet o alta amintire, o amintire dintr-o dimineata cu lautari, cu iubire si lacrimi.
am pastrat inelul de la tine. nu l-am purtat niciodata, dar l-am pastrat.
si te-am iubit, dar...
oh, Doamne, nici dupa atata vreme nu stiu sa-ti explic ce s-a intamplat.
erai prea bun, prea bland si intelegator, prea serios, prea profund, prea tandru. n-am vrut sa-ti fac rau. nu, n-am vrut sa-ti stric sufletul. eram oarba, eram in goana dupa vise, dupa aventuri si poezii la malul marii, dupa evadari din mine insami.
am plans mult plecand de-acolo in dimineata aia. si-n zilele ce au urmat. m-a durut sufletul pe care l-am calcat in picioare. si singurul lucru pe care pot sa-l spun acum, dupa atata vreme, este ca
trecand pe langa sarpele rosu mi-am amintit ca te-am iubit.
dar decizia mi-o asum.

ratacire

ce-am facut? ce-am facut?
mi-am vandut libertatea pe un pumn de galbeni...

dor de duca

vremea rece, norii. poate zambetul stramb al soarelui aparut tarziu intr-un colt de cer. poate toate nelinistile mele. poate cautarile. sau anii mei tineri, acei ani tineri care nu se-ndura sa ma paraseasca.
imi striga, fugi. toate imi striga :fugi!
ma cheama drumurile, zgomotul infundat al motorului cand masina se-mprieteneste cu soseaua, mirosul de tigari amestecat cu parfumul de azi-dimineata pierdut prin parul strans in graba-n coada, cafeaua fierbinte din termos, dire straits, clapton, pink floyd-ul. ma striga scrasnetul franelor, lumina farurilor, parbrizul obosit de viteza, cimitir al bietilor fluturi rataciti.
satele desfasurate tacut pe marginea soselei, amortite de frigul brusc al lui octombrie, copacii pictati in uleiuri de toamna, cerul rosu al asfintitului urmat de incremenirea gri a inceputului de noapte. aburul soselei, mirosul sfarsitului de zi, luminile care , rand pe rand, se scurg in somn. somn in case calde, cu aroma de mere coapte si frunze ude.
e momentul, momentul fantastic in care toata fiinta mea traieste, cu o intensitate incredibila, dorul de duca.
si-am sa plec, si-am sa ma duc...

eternal sunshine...

am revazut azi-noapte "eternal sunshine of the spotless mind". si mi-a furat somnul. n-am mai inchis ochii pana in zori.
"you can erase someone from your mind.
getting them out of your heart is another story."

It's a man's world

prea multe

am prea multe de facut in prea putin timp.
am prea multe de spus in prea putine cuvinte.
am nevoie de tot ce vad, ce ascult, de tot ce gandesc si uit,
de tot ce visez si pierd.
respir senzatii si ma hranesc cu sentimente.
imi place ciocolata, ador cafeaua.
si berea neagra, tigarile marlboro,
muzica si linistea.
mi-e dor de toate zilele ce au sa vina
si ma despart greu de cele ce trec.
vreau sa ma impart
in mii de mine.
am prea multe de facut in prea putin timp
si prea multe de iubit
cu doar o singura inima.

toamna

se asezase un nor la fereastra mea. isi lipise caraghios nasul de sticla rece si ma privea cum dorm. l-am auzit fosnind cu stropi de ploaie si am deschis ochii, umbriti de ceata somnului tarziu. mi-a zambit. m-am intors cu spatele si m-am agatat de un vis cu soare si liliac inflorit.
s-a necajit norul si a inceput sa sufle ceata. sa fure frunze moarte si sa arunce cu ele pe alee. sa bata darabana cu degetele-i stravezii pe pervazul ferestrei.
mi-am sucit capul si l-am privit printre gene. m-a vazut, caci atent imi urmarea miscarile si a zambit din nou. ar fi vrut, da, ar fi vrut sa se joace cu mine. am deschis ochii larg si i-am facut semn cu mana. era, de fapt, un pui de nor, pufos si simpatic, imbracat in haina de gala a toamnei.
zambetul i-a inflorit in miros de cafea, in caldura blanda a casei, intr-o dimineata frumoasa de octombrie. innorata, dar frumoasa.
cred ca acum a venit toamna. si o sa-mi deschid sufletul sa o primesc...

el comandante

de azi dimineata
m-au urmarit franturi dintr-o melodie. atat de scurte incat nu reuseam sa reperez cantecul.
acum mi-am amintit. nu stiu de ce l-am asociat pe che guevara cu o zi innorata de octombrie..
hasta siempre!

buna dimineata

ploua. si sunt fericita. mi-e dor de tine, dar sunt fericita.
buna dimineata, iubitule. somn usor.

asteptare

te-astept de azi-dimineata. vii sau nu vii, ploaie?!

goodbye my lover

*

s-au despartit. stiam de ceva vreme ca asta are sa se intample, dar tot sunt trista acum. doi oameni care s-au iubit, care au impartit viata, casa, patul, bucuriile si necazurile. doi oameni pe care eu ii port in suflet. doar ca va trebui sa-mi impart sufletul de-acum. jumatate ea, jumatate el.
sunt trista pentru ca s-au despartit, dar mai rau ma doare felul in care au facut-o. cum pot, cum pot doi oameni care intr-o zi au insemnat totul unul pentru celalalt, care s-au strans in brate, care si-au marturisit iubirea, gandurile, visele, sa ajunga sa se urasca? sa se distruga. sa calce in picioare tot ce a fost bun si frumos, cald si inaltator. ce mecanism declanseaza o asemena lupta? cum uita, cum isi descopera dupa ani si ani toate defectele, toate neajunsurile, toate nepotrivirile? cum se sfasie? de unde atata incrancenare? cum se transforma in dusmani?
cred ca doi oameni care s-au iubit si au trait impreuna pot ajunge intr-o zi din viata lor de cuplu sa considere ca vor o alta sansa, o alta viata poate. unul dintre ei sau poate amandoi sa piarda iubirea, sa uite iubirea. sa renunte. dar mai cred ca oamenii care s-au iubit intradevar se pot privi in ochi cand isi iau la revedere, chiar daca o fac printre lacrimi si suflete sfasiate.
pentru clipele de iubire, oricat de scurte sau lungi ar fi fost ele, pentru persoana care ti le-a daruit, pentru propriile tale sentimente care acum iti par atat de straine si indepartate, pentru toate astea, zambeste. pentru ca le-ai trait. si nimic, nimic nu-i mai inaltator decat iubirea. chiar si in clipa despartirii. sau mai ales atunci.

viata de caine

vara si iarna

am visat intr-o noapte. era vara si iarna in acelasi timp si-n acelasi loc. stateam pe marginea unei ape, pe malul unei mari poate, mi-era si frig si cald, mi-era soarele lui august si ninsoarea lui decembrie. eram pe un ponton de lemn, aproape de capatul lui si priveam cum apa ingheata in vreme ce se dezgheata. si pescarusi zburau, zburau jos atingand cu aripile zapada, nisipul.
nu-mi aduc aminte sa fi fost mirata, doar fericita ma simteam, fericita ca asist la un asemenea spectacol. ca anotimpurile s-au intalnit sub ochii mei, in acelasi timp si in acelasi loc.
mult timp m-a urmarit visul. uneori imi parea atat de real incat chiar credeam ca mi s-a intamplat. pe urma am uitat.
pana azi-noapte...
azi-noapte am avut acelasi vis. identic. mi l-am amintit perfect in vreme ce-l visam. poate pentru ca il uitasem. sau poate doar pentru ca in sufletul meu e vara si iarna in acelsi timp. si pescarusii zboara jos. ridica in zbaterea aripilor lor largi nisipul fierbinte. si-l amesteca in zapada.

somn

uneori obosesc.
si-mi vine sa dorm intr-un pat alb, un pat cu baldachin.
pe malul marii.
ziua in amiaza mare, sa fie cerul acoperit de nori grei, sa bata vantul din larg si sa-mi aduca zvon de furtuna. si gust de sare.
somnul sa ma fure cand privirea-mi cauta locul unde cerul imbratiseaza marea. sau marea se varsa in cer.
sa dorm.
n-as mai avea nevoie sa visez.