joi, 13 septembrie 2007

chipul tristetii

e calda si inselatoare lumina lumanarilor. arunca umbre enigmatice, dezvaluie ochi stralucitori, buze senzuale, franturi de zambete, priviri. flacarile palpaie la cea mai firava adiere si schimba conturul incaperii, danseaza chipurile, incurca nuantele.
mai intai n-am stiut cine e femeia cu haine negre de la masa din capatul celalalt al camerei. mi-a parut doar familiara, dar n-am indraznit s-o studiez ca sa nu-i atrag atentia. parul ii acopera obrazul, dar i-am zarit paloarea. in intuneric ochii negri ii straluceau ca taciunii. miscarile-i pareau mecanice, iar pe chip avea o expresie inghetata care m-a infiorat.
mai tarziu, cand mi-am aruncat din nou ochii catre ea, m-a privit scurt si i-am simtit tristetea. privirea-i era obosita, surasul pierdut. era acolo si nu era. o silueta decupata dintr-o revista in alb si negru, lipita la intamplare la o masa vesela cu lumanari rosii, parfumate.
am incercat sa uit de ea, de prezenta ei bizara si apasatoare, de atractia fantastica pe care o exercita asupra mea. am refuzat s-o mai privesc, dar, clipa dupa clipa, nevoia de a-i mai intalni o data privirea a capatat contururi de obsesie. m-am intrebat daca o cunosc, am incercat sa-i ghicesc trasaturile, varsta, mi-am furisat privirea sa-i zaresc mainile.
pana la urma m-am horarat s-o studiez. am ridicat capul si m-am uitat fix, fix catre ea. la masa din celalat capat al camerei, femeia cu haine negre ma astepta. s-a uitat la mine. s-a uitat mirata. prin lumina sovaitoare a lumanarilor i-am zarit privirea cercetatoare. i-am zarit chipul, linia sprancenelor, ochii, nasul, buzele. i-am vazut pana si medalionul albastru de la gat. si pret de cateva secunde n-am recunoscut-o.
din celalalt capat al camerei, din oglinda imensa, insasi tristetea mea ma privea intrebatoare.

11 comentarii:

Anonim spunea...

tristetea ta are legatura cu vremea? Tare frumosu' ai mai scris despre acest anotimp inca neruginit de a sa candoare coloristica... probabil ca muzica e de vina... sau asta-i antidotul?

zuzeta spunea...

tristetea asta de azi - de ieri, de fapt - n-are legatura cu vremea. e o tristete a schimbarii. muzica e antidotul, fireste!

Anonim spunea...

tu dormi candva? sau zgomotul tramvaiului e cheia?

zuzeta spunea...

de unde stii?!

Anonim spunea...

imi place aroma textelor tale, ce-ti contureaza, de fapt, un portret interesant. detaliile despre tramvai se gasesc undeva la mijlocul distantei intre acest blog si "drumul spre Campina"...

zuzeta spunea...

un cititor atent, sa inteleg. multumesc, sunt flatata.
de azi, insa, voi locui intr-o casa unde zgomotul tramvaielor e doar o amintire trista. sa vedem somnul meu cum are sa reactioneze!

Anonim spunea...

dupa ce te bucuri de bucuria noii locatii, sa arunci un semnal pe la mijlocul distantei, in cazul in care flatarea continua...

greenfield spunea...

Esti o persoana vesela si iubitoare de viata, plina de pasiune, uneori, dar aici esti o introvertita trista.
Presupun ca ai plecat sa-ti umpli bateriile. Sper sa te intorci cu bine.

zuzeta spunea...

i'm back!

greenfield, m-am luptat cu o tristete, da. si, fireste, mi-am revenit. :)) numai bine iti doresc!

Anonim spunea...

cum e in noua casa? ai dormit ceva, nu gluma...

zuzeta spunea...

n-am prea dormit, de fapt. doar ca n-am avut internet :))
e ciudat in noua casa. am in continuu senzatia de vacanta. dar asta presupun ca e de bine!
in orice caz, cafeaua de dimineata (de pranz, in cazul meu!) bauta pe veranda, mirosul de pamant, linistea aproape apasatoare, zgomotul surd al orasului care abia daca te atinge, toate astea sunt pentru mine una dintre minunile lumii.