copilaria mea

cand am inceput sa caut printre amintiri cartile copilariei, au navalit peste mine mii de pagini.
intre 6 si 16 ani cred ca nu a trecut zi in care sa nu citesc ceva, orice. pe fuga, pe apucate, la masa, in cada, dimineata pe stomacul gol, la scoala in timpul orelor, noaptea tarziu. o carte aproape ca devenise prelungirea mainii mele drepte. iar cititul un drog. asta nu inseamna ca am fost un copil cuminte. nici vorba!
prima carte pe care am citit-o, cu mult inainte de a merge la scoala, a fost una cu versuri. foarte colorata. nu-mi mai amintesc nimic despre ea, in afara unor desene. un castel, o printesa, o pasare maiastra.
ion creanga si ale sale "povesti, povestiri, amintiri" nu m-au pasionat. in cartea groasa, galbena, am gasit acum cativa ani, multe corecturi facute de mine cu pixul si multe desene pe partile albe ale paginilor, in incercarea de a schimba povestile.
"povesti nemuritoare", in schimb, am mancat pe paine. si le-am citit si recitit pana tarziu, in adolescenta. iar cartea cu "basme englezesti" dormea cu mine in pat, pe perna!
am trecut destul de repede la romane. "ciresarii" m-au tinut cu sufletul la gura. "castelul palarierului" a lui cronin m-a impresionat teribil - desi mama imi spusese ca-s prea mica. "pe aripile vantului"...of. am citit "pe aripile vantului de prea multe ori ca sa pot numara. la un moment dat puteam sa reproduc pasaje intregi din momentele cheie ale cartii. pe jack london l-am urat. chinuia animalele. "fram ursul polar" n-am reusit sa termin nici in ziua de azi. mi-e prea mila de el.
insa o carte despre care cred ca a reusit sa-mi schimbe traiectoria la un moment dat, a fost "cismigiu & co" a lui grigore bajenaru. m-a fascinat, m-a innebunit. eram prin clasa a cincea ori a sasea cand gasca de baieti de la "lazar" m-a determinat sa optez pentru liceul din coasta cismigiului, fara sa am vreun amor cu matematica!!!
daca nu ma opresc acum, pesemne ca n-am sa mai pot sa ma opresc. deja sute de carti s-au aliniat frumos in spatele mintii mele si asteapta sa le rostesc numele, sa faca un pas inainte si sa-mi zambeasca in arome de copilarie si adolescenta.

update: copilaria ei

pe fiica-mea, care are aproape 12 ani, am trimis-o la mama de vreo trei zile. si-a luat cu ea boxele si camera foto. a, si cartile de joc!
ceva mai devreme imi da sms. "baga-te pe mess, mama"
ma bag, ce sa fac....
"auzi?" zice ea. "vezi ca la ziua lui simo vine si enervanta aia de miruna"
(asta-i petrecerea la care e invitata azi)
"asa, si?" intreb eu
"a zis k nus ce-mi face la adevar sau provocare.."
"pai ce poate sa-ti faca?"
"sa ma enerveze, asta poate. si sa stii k eu reactionez... "
"vad ca deja ti-ai propus sa te certi..."
" eu nu ma cert. ea se cearta. eu o bat."
"mai, mama...linisteste-te. nu e cazul si nici nu e frumos. acum vrei sa te bati cu miruna la ziua simonei?."
"auzi, mami? nu intelegi pentru k u nu prea mergeai la petreceri in copilaria ta, nu? u erai ocupata ku cititul..."
"mai obrazniko!!!!"

premiile mele

nu-i frumos ce fac, stiu.
din lista celor pe care-i citesc des, cunosc trei persoane. una ii sta aproape sufletului meu, pe o alta o stiu de mult (da' nu stie ca zuzeta-s eu!) si pe o a treia am cunoscut-o si intalnit-o gratie blogului. pe-aceste trei persoane le exclud, caci sunt subiectiva, fireste.

asadar, doua bloguri, profund diferite unul de altul, ma atrag irezistibil.
primul este demaio. chiar daca de multe ori nu-s de acord cu demaio, ii admir puterea, inversunarea, determinarea de care da dovada cand isi construieste si apara teoriile.
demaio stie sa loveasca. cu vorbe. dure sau amare, vulgare ori blande, cuvintele lui transmit idei.
uneori ma face sa rad, alteori ma enerveaza. cateodata spune exact ce vreau sa aud, alteori tace. dar in fiecare dintre aceste situatii are forta.
felicitari, demaio. ma bucur ca te-am gasit.

cel de-al doilea blog nu e pe locul doi. e altfel decat demaio, dar eu il admir nespus. e pantacruel, cel care vorbeste in imagini. intru pe blogul lui si aproape ca-mi tin respiratia. ca intr-o sala de cinema unde e-ntuneric si filmul abia a inceput. blogul lui pantacruel e pasional, cald, colorat. provocator. ma duce cu gandul la america de sud si, nu stiu de ce, aproape de fiecare data la culoarea rosie. rosu aprins. sange, unghiile unei femei, buze. un sal mexican aruncat pe umeri goi.
multumesc, panta.

voua, dar si celorlalti preferati ai mei care figureaza sau nu (inca) pe lista "citesc", un an nou frumos va doresc!

merry christmas baby

21 decembrie 1989

cu o seara inainte incremenisem in fata televizorului. discursul lui ceausescu imi inghetase sangele in vine. imi era clar ca s-a terminat cu revolutia. ca radu avusese dreptate.

tata privea ingandurat si cuta dintre sprancene i se adancise. "lucrurile nu o sa se opreasca aici. e amestec strain" spusese tata, iar eu ma infuriasem cumplit ca-mi parea ca-l aproba pe ceausescu. "carmaciul" ii facuse huligani pe cei de la timisoara si ii dadea cu "agenturili". si-acum, tata...
"nu-i adevarat" suierasem. si completasem in gand..."comunistule"
tata ma privise scurt, taios. "mai copile..."
asta era prea mult. ma refugiasem in dormitor trantind usa. imi venea sa urlu, sa plang.

ma trezisem destul de tarziu. eram singura in casa si primul impuls - pe care nu mi-l explic nici acum - a fost sa incerc usa de la intrare. era incuiata! eram incuiata in casa! prizoniera in apartamentul de la etajul opt al unui bloc dintr-un cartier bucurestean. la dracu'!
la usa batea cu pumnii vecina mea de la sapte. ma repezisem la televizor, la telefon, iar la televizor.
si-apoi incremenisem in fata ecranului, cu sonorul dat la maxim exact pe "scena balconului". se intampla, se intampla ceva. "eu ma duc acolo" urlase radu la telefon. sunase apoi tata. "stai linistita in casa (de parca as fi putut sa ies...)". din fata blocului ma fluierau baietii, sa cobor. vecina de la sapte facea ture ca sa vorbim prin usa, sa nu mai consumam "impulsuri".
emisia fusese intrerupta. liniste. liniste.
in fata blocului era adunata toata gasca mea din cartier. vorbeau toti deodata, nu intelegeam ce striga. unii voiau sa plece, altii nu. se scurgeau minute, ore.

nu-mi mai aduc aminte cum s-au succedat evenimentele. imi amintesc franturi pe care nu reusesc sa le pun cap la cap, cronologic vorbind. la un moment dat m-a sunat cineva care a urlat in receptor "a murit micky. l-au omorat!!!". nu eram prietena cu micky, dar il stiam. si nu intelgeam, nu intelegeam. apoi radu, cu o voce ragusita, de undeva de la un telefon public "sa nu iesi din casa, fetita, sa nu iesi. e prapad aici". intuneric. singura, eram tot singura. cu voce sugrumata tata ma implora la telefon "sa nu faci vreo prostie, tata. se trage in oras." si auzeam, auzeam cum se trage, la fiecare apel pe care il primeam. si mama, nu stiam unde e mama.

nu mai stiu.
am o imagine cu mine si alex mergand repede pe calea mosilor. ma durea un picior. nu stiu daca asta s-a intamplat pe 21 sau pe 22 seara. in toate zilele alea tata nu a fost acasa. institutia unde lucra fusese prinsa in foc incrucisat. cu mama ma certasem. pentru ca plecase si ma incuiase in casa.

eu si alex ne intalnisem pe mantuleasa cu alti cunoscuti. eram vreo zece. incercam sa ajungem...nu stiu unde incercam sa ajungem. stiu ca am reusit sa ne apropiem de centru, pe undeva prin zona pietei rosetti, pe stadute. cand si cand cerul se lumina. "artificii" spusese cineva. "sunt trasoare". auzeam zgomot surd de impuscaturi. si voiam sa-l gasesc pe radu, nu mai stiam nimic de radu.
pe urma ne-am trezit intr-o mare de oameni. unii impingeau dintr-o parte, altii din alta. "trebuie sa scapam de-aici" spusese alex, "or sa ne omoare ca pe sobolani".
mi-a fost frica atunci, frica rece strecurata in suflet. aveam senzatia ca-mi vajaie gloante pe la urechi.
mana lui care o tinea strans pe-a mea parea sa fie singura legatura cu realitatea. "vom muri, dar vom fi liberi" asta se striga si ma agatam de cuvinte, incercam sa le patrund intelesul.
apoi fugeam pe o strada prin spatele salii dalles. fugeam aplecati, de parca ne-am fi ferit de gloante. iesisem in maria rosetti, apoi dreapta, apoi stanga. nu mai aveam aer, inima imi batea sa-mi sparga pieptul. deodata ne-am oprit. o strada cufundata in intuneric, case cu ferestrele acoperite. liniste. eram noi, numai noi. si ne auzeam bataile inimilor. si respiratiile. gafaiam.
am plans atunci si alex m-a luat in brate. plangea si el.
plangea si mama, si tata la telefon cand a auzit ca am ajuns acasa. era spre dimineata, dimineata nu stiu carei zile.

la un moment dat, pe la pranz, a venit radu. era epuizat, tras la fata, murdar. era murdar de sange pe maini. a facut dus si mama i-a facut omleta.
n-am putu sa-l tinem pe loc. a plecat inapoi, a plecat. la lift s-a intalnit cu alex, care venea la mine. scurt, radu i-a dat un pumn. in plina fata, cu sete. fara sa spuna nimic, niciun cuvant.

pe 25 decembrie dimineata, dupa ce petrecusem noaptea de ajun impreuna, radu m-a anuntat ca ne despartim. ca ma lasa sa-mi "traiesc viata" cum vreau si cu cine vreau, acuzandu-ma ca il iubesc in taina pe alex. n-am incercat sa-l conving de contrariu. dar alex mi-a fost drag camarad, si atunci, si acum.

ninsese mult. bucurestiul era alb, imaculat. prea multe familii isi plangeau mortii prea tineri. in fata plutonului de executie murea o epoca. nu m-am bucurat cand i-am vazut pe oamenii aia doi doborati. doar am rasuflat usurata la gandul ca se terminase. c-o sa traim o altfel de viata.

anii care au urmat au fost cei mai frumosi si cei mai nebuni. nu consider ca apartin unei "generatii sacrificate". dimpotriva. am vazut si cealalta parte a lumii, am vazut si am trait istoria pe care altii o invata acum la scoala. si pe care nu o inteleg. nici n-ar avea cum.
pentru dreptul lor la ignoranta au murit oameni in decembrie 1989.

19 decembrie 1989

spritul meu rebel s-a manifestat de foarte devreme. aveam vreo cinci ani cand mama m-a certat si mi-a interzis ceva, asa ca mi-am facut bagajele (mi-am luat o pereche de chiloti, o palarie de vara desi era noiembrie si ditamai ursul preferat, pe mache) si am fugit de-acasa. m-am dus la mama dica, strabatand pe jos juma de cartier si cateva strazi.
pesemne ca, in timp, familia mea si-a adaptat strategia ca sa ma tina cat de cat sub supraveghere. asa ca mi-a permis nenumarate lucruri. aveam voie, asadar, la 17 ani jumate, sa am o camera tapetata cu "rockereli", sa-mi conturez ochii cu dermatograf negru, greu, sa port blugi sfasiati si bocanci inalti. ba si-o "geaca de motor" pe care dadusem o caruta de bani. sa merg in centru cu baietii si sa stau toata noaptea la unele chefuri. dar mai aveam voie ceva: sa-mi chem seara prietenii acasa si sa stam pana tarziu, sa bem cafea - si aveam cafea adevarata, nu nechezol - sa fumam si sa ascultam ac/dc, metallica, judas priest si iron maiden (da' nu prea tare).
fireste, dormitorul meu devenise punct de atractie pentru o gramada de prieteni, care aveau astfel si acceptul parintilor lor sa ajunga acasa dupa miezul noptii.

doua fete si patru baieti eram. stateam turceste pe jos intr-un fum sa-l tai cu cutitul si casetofonul "darama legea" in ritmuri de priest. "trebuie sa facem ceva", asta era ideea.
19 decembrie a fost seara in care m-am certat pentru prima oara cu radu. pentru ca nu eram de acord cu el si-i "tineam partea" lui alex, de la "arte". se enervase radu si ne acuzase ca suntem lasi si ca ne facem semne cu piciorul cand el nu-i atent. ca eu ma uit prea mult la el si el prea des la mine in loc sa ne concentram pe lucruri serioase. sa iesim in strada, asta voia radu si noi sustineam ca-i o nebunie. ca e riscant. sticla de coniac adusa-n buzunar de unul dintre baieti se terminase de mult. eram agitati, dezamagiti, ingandurati. asteptam ca scanteia timisoarei sa ajunga cumva la bucuresti. dintre noi, doar radu sustinea ca asteptarea e o solutie inutila. ca o sa-i casapeasca pe aia de la timisoara asa cum se intamplase in 87 la brasov si ca flacara nu o sa se aprinda niciodata. ca ratam sansa sa fim liberi. ca ne e frica si ca frica o sa ne pastreze-n lanturi.

poate ca avea dreptate. poate ca ne era frica. nu aveam curaj si o dadeam pe filozofii. filozofii ieftine.

18 decembrie 1989

cu vreo doua saptamani inainte fusesem la munte, la poiana brasov. cu gasca. radu, prietenul meu student la politehnica, se infuriase teribil in restaurantul hotelului "sportul", din cauza unor ospatari nesimtiti. radu era "recalcitrant". strigase in gura mare. "baaaaaaaai. zilele voastre sunt numarate. o sa muriti o data cu sistemul asta, o sa va ingropam o data cu socialismul. dupa aia o sa stati drepti in fata clientului. nu mai dureaza mult, vedeti voi. o sa pice tatucu', o sa pice ceausescu, sa va ia dracu de comunisti..."


era o zi obisnuita. nu reusesc sa-mi aduc aminte daca era deja vacanta ori se scurgeau agale ultimele zile de scoala. pur si simplu nu-mi amintesc. framantarile si discutiile din noaptea trecuta pareau parte a unui vis. n-am avut stare sa raman in casa, mai ales ca pe la 11 m-am trezit cu radu la mine. era agitat, nedormit, cu parul ciufulit. ochii lui negri straluceau a febra. "ti-am spus, ti-am spus".
eu nu eram asa de ...revolutionara. mi se parea mai interesant sa merg la cumparaturi, ori aiurea, sa-mi pierd vremea cu radu prin oras. imi statea gandul la sarbatori, aveam planuri pentru anul nou, sa mergem la padina, in bucegi. dar el era pornit. ne opream pe la toate telefoanele publice, sa-i sune pe amicii lui, sa faca "grup organizat" si sa plece la timisoara. dar baietii se codeau si radu se infuria, mai tare, mai tare. "niste cacaciosi", zicea. "pui de securisti"...

...la timisoara era deja revolutie. la bucuresti, radu isi framanta mainile in fata radioului.

seara, tata care niciodata nu-mi interzisese categoric ceva, mi-a spus raspicat: "nu te baga in ceva ce-ar putea sa te nenoroceasca pe viata. nu pleci la timisoara". era ingrijorat. tarziu, in noapte, l-am auzit vorbind cu mama in bucatarie. "o sa fie varsare de sange." deja era.
multi ani mai tarziu mi-a marturisit ca si-a imaginat ce avea sa urmeze. dar ca nu mi-a spus ca sa nu ma sperie.

17 decembrie 1989

venisem de la scoala, cred. ba nu, ca era duminica. nu stiu de unde venisem.
am intrat trantind usa, ca de obicei. din ultima camera, cea dinspre strada, s-a precipitat mama. ravasita, agitata. asa cum nu era mama niciodata. m-a tras de brat si a incercat usa in urma mea, sa vada daca-i incuiata. si iar m-a tras de brat, silindu-ma sa merg dupa ea. am fost atat de surprinsa incat n-am vociferat, n-am intrebat.
lumina de veghe in casa. in dormitorul cel mai "ferit", tata, cu urechea lipita de difuzorul vef-ului. aparatul de radio imens, cu lampi, gajaia in soapta.
stiam ca se-asculta europa libera la noi acasa. eu insami fusesem primita in "cercul dizident" al parintilor mei si-al prietenilor lor. eram mare de-acum, aveam 17 ani si jurasem sa nu vorbesc cu nimeni despre asta. dar vorbisem. cu prietenii mei ai caror parinti ascultau si ei "europa libera".
dar in seara aia am citit in ochii tatalui meu ca-i vorba despre altceva. mi-a facut semn sa ma apropii si-am pasit in varful picioarelor. mi-am lipit urechea de aparat, cu fruntea sprijinita de cea a tatalui meu....voce de barbat , tensionata :"iar la timisoara pastorul tokes vorbeste in balcon cu sangele sirondu-i pe frunte..." sau cel putin asta imi amintesc. nu continutul mi-a atras atentia, ci felul in care crainicul acela vorbea. ceea ce tonul lui transmitea dincolo de cuvinte.
"se termina" a soptit tata si-am zarit in ochii lui o sclipire ciudata. "ce se termina?" am intrebat aiurea. "comunismul".

acasa

acasa e locul spre care ma grabesc seara
si asta seara m-am grabit, prin ninsoarea de poveste
pe strada urmele masinii mele au tulburat zapada proaspata
acasa
e locul unde miroase a vanilie si a brad, e cald si lumina
e locul unde ma asteapta iubire


o vad de departe, o aud cum ma cheama
calma, zambitoare
si casa
e in haine de sarbatoare acum.
motorul masinii tace, rapus de liniste
zapada imi scartaie sub cizme
si-a nins ca-n povesti, ca-n vise. in vise care se-mplinesc.

craiasa zapezii

uneori iarna e dureros de frumoasa.
asta seara are chip de femeie.
e craiasa zapezii, din basmul lui andersen.

somn bizar

aseara eram atat de obosita incat doar ce mi-am sprijinit capul pe spatar, ca am si adormit pe canapea. imediat am inceput sa visez. ca stateam pe canapea, eram obosita si am adormit. eram tot acasa, dar pielea canapelei avea alta culoare, visina putreda in loc de brun si peretele vopsit in verde-militar era albastru. m-am enervat in vis de asemenea combinatie. si m-am trezit, tot in vis. discutia ce urmeaza mi-a fost reprodusa. eu nu-mi amintesc nimic.

eu: "auzi? de ce dracu ai vopsit peretele ala asa?" (ton iritat, de inceput de cearta)
stefan: cum vezi tu peretele cu ochii inchisi? (ton amuzat)
eu: lasa asta. tu l-ai facut nu? cand nu eram acasa. de ce l-ai facut albastru?
stefan: (mirat) ...nu e albastru
eu: (nervoasa) adica eu sunt nebuna. eu nu vreau perete albastru. am zis verde. VERDE. si asta, asta e visinie. NU-MI PLACE. NU-MI PLACE (dau cu podul palmei in bratul canapelei).
stefan: deschide putin ochii...
eu: eu am ochii deschisi. eu si cand dorm am ochii deschisi! (tip, desigur)

simt cum o mana imi mangaie parul si aud de undeva de departe ..."hai in pat. esti
obosita. hai, muta-te in pat...

tresar si deschid ochii, dar am senzatia ca plutesc.
vad peretele verde - militar, canapeaua bruna. si rostesc tare, raspicat. (asta imi amintesc)
"ah, ce bine ca ai vopsit la loc! dar canapeaua cum ai putut s-o schimbi fara sa simt?!!! "

poveste de ceata

imi place ceata, dar parca ma doare.
imi ingusteaza orizontul, casele arata altfel, si strazile. nu vad, nu vad. trebuie sa-mi imaginez, mereu sa-mi imaginez ce e dincolo de ea.
ma doare ceata si ma indeamna sa fug. pereti albi miscatori care te invaluie, te invaluie. te cuprind. respir ceata, ma pipaie pe fata, mi se strecoara pe gat, pe sub guler, sarut rece si umed la radacina parului. miroase a noapte in miezul zilei, iar noaptea are chip de dimineata.
de fiecare data povestea din ceata e alta, e rosie uneori, ba alteori e laptoasa si grea, e gri inchis, infricosatoare, pluteste ori e tranparenta, o prinzi in pumni si-o ascunzi in buzunare, o calci in picioare.
ceata e magica, e lumea miscatoare in care intri si iesi fara sa stii, fata sa intelegi unde incepe si unde se termina. e labirintul prin peretii caruia treci fara sa simti.
pe nesimtite, ceata apasa. nu-i grea si totusi doare.

o viata de om

stiu, se circula infernal. cumplit, ingrozitor, inuman.
martore imi sunt drumurile, caci strabat de doua ori pe zi piata unirii. si traversez stefan cel mare.
zeci de minute de aglomeratie, claxoane, injuraturi. sub ploaia ce tinde sa devina eterna.
stiu, da, stiu.
insa pentru o clipa, atunci cand in caldura masinii voastre, cu muzica pornita, cu tigara aprinsa auziti urletul unei ambulante,
trageti nitel de volan. o jumatate de metru in dreapta sau stanga, dupa caz, ar putea insemna salvarea unei vieti. o viata de om care palpaie in asteptare.

paris, tentatia

"hai cu mine pana-n franta, zuzeto..."
tentatia.
a parisului si-a aventurii.
a unui bagaj facut in pripa, aeroportul, avionul. ador zborul cu avionul.
farmecul noptilor lungi si senzuale, noptile parisului.

si omul asta caruia trebuie sa-i refuz invitatia.
si toate locurile in care ne-am iubit odata, demult.

multumesc pentru provocare, dragule. dar nu. nu merg cu tine la paris.
chiar daca o parte din mine arde, tanjeste, viseaza. si isi aminteste.

am facut prea multe. uneori, uitandu-ma inapoi in viata mea, imi pare ca au trecut secole. zbuciumate.
se spune, stiu, ca-i mai bine sa-ti para rau de ce-ai facut decat de ce n-ai facut. dar crede-ma, am facut destule.
nu merg la paris si-mi pare rau. dar daca as ceda ispitei, regretele ar ajunge sa ma doara.
nu, nu. nu merg.

update. mai bine imi petrec rasaritul cu necunoscutii prieteni vechi, la verbiaj in fotografie.

1 decembrie

hornbach, metro, practiker. sau cum mi-am petrecut ziua romaniei.

o suta de metri de "sarpe" rosu.
trei perdele de beculete.
lampi de exterior, pentru alee.
sase (ba sapte!) stele luminoase pentru ferestre.
o coronita de brad.
lumanari parfumate.
(toate made in china...)

si totusi asta seara a venit iarna.

update: am urmarit o reluare a principalelor stiri de ieri, deschise, fireste, cu "grandiosul" spectacol de lumina si culoare din bucuresti. si TREBUIE sa spun ca rar mi-a fost dat sa vad porcarie mai mare decat "bradul" din piata unirii. ca sa-mi treaca supararea, m-apuc sa montez beculetele chinezesti cumparate din magazine nemtesti in romaneasca-mi iarna...

girl you'll be a woman soon