waiting for

astept
si cerul se innoreaza treptat
ploua ca toamna si miroase a iarba cruda de primavara
astept.
ce-o sa se intample oare
daca intr-o seara ploioasa, am sa vin totusi la tine?
ai sa zambesti si-o sa avem emotii amandoi, ca doi adolescenti care-si ascund chipurile dupa lumina lumanarilor parfumate
si-ai sa-mi pui vin
intr-un pahar cu picior,
muzica in surdina
si ploaia o sa cante pe pervaz.
astept
sa scap de tentatia de a-mi urma
gandurile furisate intr-o serara de iarna, cu ploaie de toamna si miros de primavara,
astept sa uit
amintirea buzelor tale la radacina parului.
si ce-o sa se intample oare
daca n-am sa vin? ai sa ma astepti totusi?

nimic de spus

ma tot gandesc, de cateva zile
care-ar fi formula prin care sa spun niste lucruri sincere unei persoane
care n-are tocmai o relatie buna cu sinceritatea, mai ales in fata oglinzii. tot analizand si re-analizand
mi-am dat seama
ca n-are niciun rost, ca tocmai eu, sa-i stric poza in care zambeste tamp, mazgalind pe ea un contur de realitate.
deci
n-am nimic de spus.
doar o injuratura, pe care e mai bine sa n-o scriu.

anti-organ

cand vad uniforma de militian/politist ma apuca nervii.
am inteles asta azi, in masina, pe la piata unirii. cu sirena pornita m-au depasit in goana si-am intrezarit o bucata de gusa cu uniforma, revarsata peste o bucata de burta cu uniforma, revarsata la randul ei. mai jos n-am mai vazut. dar era tot uniforma si pe mine m-au apucat dracii.
pe urma am incercat - ca asa fac de cand sunt inteleapta - sa inteleg ce resort interior mi se declanseaza la vederea albastrului inchis cu dungi inguste, reflectorizante. si mi-am amintit, mi-am tot amintit.

aveam 13 ani cand m-au luat prima oara la militie. era, la mine in cartier, o curte parasita a unei fabrici. ne gasisem de joaca pe-acolo, construisem din niste placi de azbociment o casuta, carasem tot felul de lucruri de pe acasa, carti, vaze de flori sau pahare, un scaunel cu trei picioare si o sanie veche. ne adunam vreo 7-8 copii si spuneam bancuri, ne hlizeam, povesteam. cu drag lipisem pe plasticul ce tinea loc de usa un cartonas pe care caligrafiasem, cu mana mea: casuta noastra, cuibusor de nebunii.
au navalit peste noi, vreo sase insi in uniforma. nu stiu ce strigau, cu sabotaj, cu nenorociti, cu hoti. la dracu, eram o adunatura de copii, cel mai mare dintre noi daca avea 15 ani. ne-au tras de par, ne-au lovit cu bastoanele de cauciuc, ne-au dus la circa. "ce faceati, ma, acolo? v-o trageati", a urlat un mustacios transpirat. purta pe degetul mic un ghiul imens. ramasesem cu privirea agatata de el, dar am protestat. am spus ca ne jucam, atat, ne jucam si noi. "faaaa" a urlat iar. "uite ce scrie aici". si mi-a aratat cartonasul, cartonasul pe care eu scrisesem cu pixul ..."casuta noastra, cuibusor de nebunii" "ce, crezi ca noi suntem prosti?"
am crezut c-am raspuns in gand, dar pesemne n-a fost asa. in clipa urmatoare, zgaltait de-o palma crunta, mi-a zburat capul. "curva dracuuuu" a urlat militianul. "cheama-l pe tac-tu sa te ia". aveam, da, 13 ani. si nimeni nu ma mai lovise pana atunci peste fata.
l-am chemat pe tata. nu i-am spus niciodata ce s-a intamplat inauntru. s-ar fi dus peste ei, le-ar fi pus birourile in cap. si tot el ar fi avut de suferit, stiam asta. o lectie de umilinta, prea devreme invatata.

pe urma s-a intamplat cand eram la liceu, prin clasa a X-a parca. venisera la prietena mea verii ei negri de la targu jiu. negri, dar romani, ca toti romanii. dar pe vremea acea, un personaj de culoare pe strazile orasului era lucru rar. in bucuresti erau doar studentii de prin zair, iar femeile care se afisau cu ei erau, evident, prostituate. doamne!
mergeam pe magheru cu alin si carlos popescu. baietii lazarei popescu, negresa ce era, culmea, la vremea aia, lider al minerilor din valea jiului. voiam sa intram la un film, cascam gura pe bulevard. ne-a oprit o patrula, la 6 dupa-amiaza. buletinele. le-am aratat. la ce scoala invatati? am spus. dar alin si carlos, aterizati din micul oras gorjean, habar n-aveau de o asemenea regula. n-aveau acte la ei. "ale dracului curve" a suierat militianul "nu va mai plac baietii nostri, ha?" . au chemat prin statie un alt echipaj. ne-am trezit, in centrul orasului, inconjurati de vreo sase tablagii. trageau de noi, ne inghionteau. am incercat sa le explic. nimic. de lemn. am vorbit, i-am rugat. degeaba. le-am propus sa dau telefon acasa, sa vorbeasca cu tata. aiurea. "mai taci dracu din gura". si m-a pocnit, scurt. peste fata.
ne-au dus la circa. pe alin si pe carlos i-au perchezitionat la piele. le-au luat brelocurile de la chei si vreo 60 de lei, toti banii pe care-i aveau la ei. pe mine si pe prietena mea ne-au "izolat" intr-o camera de 2 pe 2, nu inainte de a ne controla in buzunare. si de a ne adresa unele dintre cele mai vulgare vorbe pe care le auzisem in viata mea. si locuiam, totusi, in colentina, la margine de mahala. intr-un tarziu ne-au lasat sa plecam. a doua zi dimineata, unul dintre militieni s-a dus cu datele mele la directorul liceului la care invatam. un liceu celebru al vremii. i-a spus ca sunt prostituata, ca umblu cu barbati negri. carlos era de varsta cu mine, alin doar cu un an mai mare.

(va urma, va urma)

dependente

sunt dependenta
de iubire, de agitatie, de oameni
de liniste si de oameni,
de carti si de oameni
de nopti pierdute, de muzica
de cafeaua de dimineata, de tigari
de animale de casa
de calatorii.
de telefon, de messenger
si, in orice caz, sunt dependenta de bani.
(altfel, mi-e pofta de niste siciliene al forno cu o bere rece
sau macar o portie maaare de cartofi prajiti cu parmezan
cate kile am in plus? 6? Fuck.)

tristele schimbari ale unor oameni

pornesc de la premisa potrivit careia, in timp, toti oamenii se schimba. devin ori mai nebuni, ori mai intelepti, aduna experiente pe care le folosesc in avantajul spiritului sau al bunastarii trupului, sau nu le folosesc deloc. adica nu intr-un fel vizibil. se accentueaza trasaturi, uneori suparatoare pentru ceilalti, se inclina intr-o oarecare directie, isi restabilesc prioritatile, abandoneaza vise, nazuiesc catre altceva. cred ca e firesc sa se intample asta, cata vreme viata e o indelunga lectie a cunoasterii.
ma bucur pentru persoanele care se schimba frumos. daca ma gandesc, mi-ar placea sa cred ca ma numar printre ele. pe aceia pe care viata ii urateste, ii compatimesc, desi, poate, in noua lor postura n-au facut decat sa se impace cu ei.
insa ce n-am sa inteleg niciodata, oricat m-as stradui, este schimbarea brutala, fara ca vreun eveniment brutal sa fi intervenit in destinul cuiva. caci aceasta poate fi, da, exceptia. si mai inteleg schimbarea generata de dragostea subita, cea in care universul se muta, temporar, intr-un prezumtiv suflet pereche.

asadar nu inteleg cum e posibil, cum dracu e posibil, ca o persoana sa se schimbe subit in fata unui eveniment de importanta modica, irelevant, nesemnificativ in marea ordine a vietii. de fiecare data raman uimita, incerc sa inteleg, dar realitatea stramta creata in jurul acestei metamorfoze ma paralizeaza.
bunaoara, prima astfel de experienta am avut-o cu ani in urma, cand o buna prietena de-a mea s-a combinat cu un tip mult mai in varsta, posesor de cont zdravan la purtator. lasand la o parte faptul ca nu am inteles (sau n-am admis) la vremea respectiva optiunea, imediat urmatoarele doua saptamani au adus schimbarea. ea vorbea altfel, pasea altfel. i s-au schimbat peste noapte gusturile, teoriile despre viata, relatiile interumane. si cu aceeasi repeziciune fantastica a intervenit uitarea. a vechilor prieteni, a stilului de muzica, a filmelor preferate. a vietii insasi. a devenit altcineva. am putut sa observ toate astea, caci, intamplator, am fost singura persoana pe care a pastrat-o, distant, aproape. si m-am gandit, si m-am intrebat. si am ajuns pana intr-acolo incat m-am suspectat de invidie, de proasta perceptie a unei realitati. dar femeia se schimbase. aproape peste noapte. si nici pana in ziua de azi n-am inteles care a fost motorul si in ce hal a fost el ambalat, de a fost in stare sa determine o asemenea modificare.
de-a lungul vremii m-am mai intalnit, destul de rar, e drept, cu astfel de situatii. si, cu toate teoriile si noptile pierdute in incercarea de a afla, n-am dibuit factorul sau factorii care determina schimbarea. iar intre timp am incetat sa incerc sa aflu.
asa se face ca acum, cand viata ma pune din nou in fata unei astfel de situatii, nu reactionez. nu intreb si nu ma intreb, aproape ca nu ma mir. tristele schimbari ale unor oameni ma gasesc resemnata. si, dintr-o pornire absolut egoista, ma simt linistita.

demonul din mine

in mine slasluieste un demon,
se-ascunde
si se hraneste cu toate supararile, cu toate nemultumirile spuse sau nespuse,
inghite pe nerasuflate revoltele,
savureaza esecurile
si creste.
uneori demonul pune stapanire pe mine. imi anihileaza bunul simt, respectul, echilibrul, calca in picioare frumosul,
il simt cu un val de sange ce-mi inunda parca mintea
si cu o tresarire in stomac.
mai intai e sarcastic, rostogoleste cuvinte iscusite care dor,
iese din mine cu voce aspra, rostind lucruri de neinteles, mai apoi injurand ordinar, sadeste in ganduri o disperare absurda,
ma zgalataie din cap pana in picioare cu o furie oarba, ma face sa-mi musc limba
si sa simt
gustul de sange al urii.
si urasc
zambetele mieroase, cuvintele prostesti, lungul curs al zilelor monotone, urasc lumina si bucuria, urasc drumul spre casa, imi urasc viata, limitele, resemnarile.
rade tinandu-se cu mainile de burta demonul din mine
cand ma face sa plang in hohote, cu mainile inclestate pe volan, gonind printre luminile orasului ce moare, strivit de nepasarea mea
suntem doar eu si el, nimic altceva nu conteaza, ma coplesteste
si in clipa in care opresc masina in fata casei
imi striga sa pornesc, sa ma duc dracului
si-l ascult orbeste, inecata de furie
arunc telefonul care suna a chemare,
lasa-ma
rotile scrasnesc
si fug in noaptea luminata de faruri, in intunericul incremenit in jurul jarului de la tigara, fug urmarita de strigatul de triumf al demonului din mine.

tarziu, dupa kilometri de ura si venin
ma paraseste epuizata pe marginea unui drum de tara, in bezna, in nedumerire.
se ascunde pe nesimtite, printre amintiri triste si revolte adormite, printre vise pierdute
si pandeste,
asteapta ziua in care
va fi din nou destul de puternic
ca sa-mi ia, macar pentru cateva clipe, mintile.

constante in viata mea

m-am uitat, de curiozitate, la ce scriam pe blog, anul trecut pe vremea asta.
si-am gasit o insemnare, din 12 ianuarie (asta-i data cea mai apropiata), care se numeste "tentatii". tinand cont de ora la care scriu aceste randuri, am s-o reproduc.
no comment!


ei bine, acum vreo doua ore mi s-a facut pofta de cafea.
primul gand a fost ..."hm, nu beau cafea la ora asta. n-o sa pot sa dorm".
si m-am enervat. pe mine m-am enervat, pe cliseele astea verbale sau psihice in care ajung sa ma invart uneori. beau cafea dimineata ca sa ma trezesc, cica. beau cafea dupa-amiaza. beau uneori cafea si seara. toate cafelele principale ale zilei plus cele secundare ("hai sa bem o cafea!!!!") nu m-au impiedicat niciodata sa dorm. altele sunt framantarile ori ideile care imi provoaca insomnii.
si totusi, pe la 1 noaptea, cand mi s-a facut pofta de cafea, m-am trezit gandindu-ma prosteste sa nu beau cafea pentru ca am sa ratez intalnirea cu morfeu.
si-apoi am avut o revelatie care m-a ingrijorat de-a dreptul. cate lucruri care-mi plac imi refuz, oare, doar pentru ca o parte a mintii mele pastreaza o informatie valabila majoritatii?
sper ca tentatiile sa-mi fie mereu mai puternice decat cliseele.
am baut cafea. si mi-e foarte somn.

si, pana la urma, ce regula mai e si asta, ca daca-i noapte trebuie sa dorm? n-am tinut cont de ea niciodata.
Publicat de zuzeta la 03:22

iubire

stefan
e iubitul meu
omul langa care am ales sa traiesc
si care reuseste, cu dragoste si rabdare,
sa ma inteleaga si sa ma suporte.
pe stefan l-am trezit din somn acum o jumatate de ora
(se culcase, saracul, caci azi dupa amiaza l-a chinuit cu o dubla anestezie o doctorita de dinti)
deci l-am trezit din somn
si l-am rugat
sa se duca pana la braila, sunt doar 200 de kilometri,
sa-l duca acasa pe un prieten de-al meu
a carui mama a patit ceva, nici nu stiu exact ce, ca la telefon, la 12 jumate cand m-a sunat, nu reusea sa-mi povesteasca, intr-atat era de agitat
si pentru ca eu bausem
un porto si inca un porto,
l-am trezit din somn pe iubitul meu, care m-a rugat doar sa-i dau un algocalmin
si-a plecat. nu inainte de a-mi spune
ca, desi n-are nicio treaba cu prietenul meu,
se duce pentru mine.
mi-au dat lacrimile.

pauza

nu e bine, nu, nu
ma incerca o lehamite, ma priponeste pe canapea
azi am sunat la birou si-am zis ca-s bolnava, stau in casa de patru zile
fac baie cu spuma la pranz si citesc, beau cafea cu frisca
si ma prinde rasaritul privind cerul pe ferestra din acoperis
nu mai vreau sa muncesc, nu mai vreau sa fac nimic din ce trebuie sa fac
as vrea doar sa calatoresc, sa scriu
sa citesc si sa vad filme bune
sa ma vad cu prietenii si sa stam cu orele la povesti
sa slabesc vreo 6 kile in timp ce ma indop cu ciocolata
mamaaaaa, nu ma mai suna intruna
ca nu-s deprimata
doar plictisita sunt.

filmul s-a rupt cand trebuia

fusese un chef dement. mi-amintesc asta, venisera niste negri cu instrumente de percutie, cu niste ritmuri dracesti, dansasem pana la epuizare. ieseam din cand in cand afara, era inceputul lui decembrie, o boare de zapada brodase copacii, imi umpleam plamanii cu aer rece si curat ca sa las loc apoi fumului gros din incapere, iar muzica, iar alcool si iar dansam.
avea ochii de culoarea carbunelui
si uneori privirea lui ma ardea
o simteam atintita pe solduri, in ceafa, pierduta pe genunchi
ne potrivisem pasii pe ritm
dar uitam de el, prinsa in vartejul dansului
cand mi-l aminteam il cautam prin incapere, il gaseam la panda
si-mi zambea
sa nu pleci, imi soptise trecand pe langa mine, sa nu pleci fara mine
era cel mai ciudat barbat din gasca noastra
si-avea reputatie de intangibil
cica se combina numai cu dame bogate carora le sucea mintile, iar el traia pe picior mare, despre dragoste avea pareri proaste, iar pe mine ma tachina de fiecare data, ca-s prea mica, prea obraznica sau prea salbatica, dar isi facea timp sa ma duca acasa cu masina lui de fite, ori sa-mi aduca de prin calatorii cate-o amuleta sau vreun parfum cu aroma prea dulce. odata mersesem pe jos, noaptea, si ma mangaiase ca din intamplare pe par. daca am fi trait in alta viata, imi spusese, te-as fi luat de nevasta.
rasesem atunci si acum, la petrecerea la care ne adunasem cu totii, ma vana sistematic, imi tulbura distractia
ma provoca
arzandu-ma cu ochii aia negri
combinatia teribila de vin rosu, tigari de foi si muzica africana
imi luase mintile, se facuse dimineata si lumea pleca, lucrurile se miscau nefiresc, dansau de-acum mesele si podeaua avea gropi
m-a prins de mana cand imi legam fularul, am chemat un taxi, du-te inainte si asteapta-ma, ies in cateva minute
tonul era poruncitor, cald, dar poruncitor, m-am conformat, ca nauca
in masina era cald si motorul torcea a somn
mai asteptam pe cineva? soferul era plictist si mirosea a mucegai, iar eu, cu gandurie amestecate prin alte lumi, eu
am raspuns instinctiv ca nu
si i-am dat adresa mea de-acasa. pe urma, privind copacii cum danseaza in ferestre, am adormit.

o relatie speciala

cum dracu de se intampla, toata lumea are sau vrea sa aiba relatii speciale cu mine. nu stiu ce inseamna asta, dar mi s-a spus atat de des in ultima vreme
ca am inceput sa fiu ingrijorata.
dragii mei, nu putem sa avem o relatie normala????

sarbatoarea zapezii

toata dupa-amiaza am stat cu ochii atintiti pe fereastra. dar pe seara, cand am reusit sa plec de la birou, ninsoarea se oprise. nici macar zapada, pe care am curatat-o eroic de pe masina, n-a reusit sa-mi aduca iarna in suflet, nici sa-mi inroseasca obrajii.
in vreme ce savuram un ceai fierbinte intr-un local de prin centru, m-a sunat insa stefan. sa vin acasa, sa vin odata. pe fundal se auzea galagie, se-auzeau strigate, muzica, latrat de caini. hai acasa, sa ne dam cu sania, mi-a zis. si-a inchis.
am lasat si ceaiul, si compania.
in primul rand pentru ca eram curioasa. in al doilea rand pentru ca nu-mi aminteam de niciun deal prin curte, prin cartier sau prin imprejurimile locuintei mele.
si, in al treilea rand pentru ca lui stefan nu-i place sa se dea cu sania. ca sa nu mai spun ca prin oras zapada deja se topise....

dar la marginea urbei era iarna. la mine-n cartier era iarna. si, de o masina cu toate ferestrele deschise, din care rasuna muzica, erau legate saniile, trei, patru. pe fiecare sanie cate doi oameni, in portbagajul masinii alti doi. chiote, strigate, rasete. da-i 30, da-i 40, da-i 50, curbaaa, vine curba. invariabil, toate saniile se rastoarna, rasete. muzica. "haiiii, renii mei!" o sticla trece din mana in mana. cica-i palinca.
intru in joc, sigur ca intru. se face cu schimbul. si se dau premii pentru cine conduce cel mai bine caravana. dar si pentru cine ramane cu sania pe talpice. si premiul cel mare...e vin, vin de tara ce asteapta sa fie fiert, cu zahar si scortisoara.
ne-am jucat vreo doua ore. n-am simtit frigul, in schimb m-am umplut de iarna. cu zapada in par si uda pana la chiloti, asa cum numai in copilarie mai pateam, m-am bucurat, in sfarsit, de un anotimp pe care , in mod normal, nu-l agreez. am pierdut la echilibrul pe sanie, in schimb am castigat la condus.
si vinul fiert a fost perfect.

cand m-am intalnit cu moartea mea

de pe la sfarsitul verii durerile nu-mi dadeau pace.
revenisera in acelasi loc ca anul trecut, junghiuri ascutite in spate, in omoplatul stang, raspandite difuz in cutia toracica. obositoare. in orice pozitie, la orice ora, atat de prezente ca aproape invatasem sa traim impreuna. dar gandul incepuse sa ma obsedeze.
nu dor pamanii, stiu.
dar sa fiu a naibii, toata literatura de specialitate de pe internet imi indica doar vreo doua afectiuni de gen astfel dureros. pleurezia ( a picat la o analiza mai atenta) si o tumoare. si, cu o insistenta de femeie isterica, mi-a intrat in cap ca am cancer la plamani.

pe la jumatatea lui noiembrie, chinuita de dureri si ganduri extreme (am schimbat si salteaua, degeaba am schimbat-o, am luat calmante, aiurea le-am luat) am decis. sa merg, nu la doctor sa ma asculte, nu la radiografie sa ma sperii de vreo pata, ci direct la rmn. in tub, in tub, cosmarul vietii mele de claustrofoba.
am avut nevoie de toata ratiunea concentrata in varful degetelor cu care am strans targa de plastic vreme de vreo 20 de minute. am stat cu ochii inchisi chemand pe retina amintiri dragi sufletului meu. de vreo trei ori mi-a venit sa urlu, de vreo 10 ori am vrut sa ma tarasc si sa ies de-acolo. nevoia de a sti a fost insa mai puternica. am ramas, incercand sa-mi controlez respiratia si bataile inimii, am ramas nemiscata.
cand m-au scos de-acolo, nu-mi doream decat sa respir. si sa vad cerul. m-am tarat, sprijinita de o asistenta, pana la vestiar, sa-mi scot rochia aia ingrozitoare cu miros de spital. si-n vreme ce imi incheiam nasturii de la blugi, AM AUZIT.
nu-i bine, spunea o voce. ce-i acolo? - a intrebat altcineva.
e-o TUMOARE pe lobul pulmonar, invaziva in cutia toracica, T3, T4...

intr-o clipa timpul s-a oprit. mi-am auzit inima, clar, tuf, tuf, tuf, tuf. pe urma au inceput sa-mi tiuie urechile. stiam eu, stiam eu. am simtit cum ma albesc la fata, cum imi pleaca tot sangele din cap. am ametit. m-am sprijinit de perete, in camera cat o debara, am cautat cu mana zidul rece, nu m-am mai incheiat la blugi si-am iesit, pasind nesigur printr-un culoar de oameni ce ma priveau compatimitor, de parca tosi stiau, toti stiau
ca o sa mor.
la capat am zarit chipul ingrijorat al iubitului meu, brusc mi-a fost mila de el, asa de mila de el stiind ca are se sperie, ca are sa sufere, m-am gandit la fiica-mea, doamne, e prea mica inca, au inceput sa-mi curga lacrimile, m-am infuriat apoi, nu-i drept, am spus, nu-i corect. pe urma m-am asezat in fund pe scari, nu mai vedeam nimic in jur, imi era greata, imi era frica, groaza imi era...
m-am intalnit cu moartea mea si m-am speriat cumplit. am vrut sa fug, sa fug, am refuzat sa vorbesc, n-am ascultat ce-mi spuneau toti oamenii aia adunati in jurul meu, stai sa vezi rezultatele, mama, sa vezi ce spune doctorul, de unde stii, ai auzit tu, pai poate n-ai auzit bine, calmeaza-te, esti fata tanara, spune-mi exact cum ai auzit, ti-a spus tie personal, n-avea cum, poate nu e, poate nu e...
zaceam pe scarile spitalului asteptand rezultatele, zaceam prabusita in propria moarte, nu intelegeam ce vor toti, ce-mi spun. nu intelegeam nimic, doar sentimentul apasator de sfarsit ma invaluia ametitor. dar de undeva, din adancul mintii mele, s-a iscat un gand. nu, n-am sa mor asa usor. am sa lupt. am sa incerc, am sa pot...dar frica ma paraliza. ma tintuia in disperare.

nu stiu cand a venit asistenta si mi-a dat coala neagra cu desenul ciudat al corpului meu, mi-am vazut oasele, coastele, plamanii,nu intelegeam nimic, ma uitam la plansa aia ca la o condamnare la moarte, o uram, as fi vrut sa o fi rupt, as fi vrut sa nu fi venit niciodata, sa nu fi trait niciodata. cu mainile inclestate pe poza bolii mele mortale, m-am asezat pe scaun, in cabinetul doctorului, l-am privit curajoasa in ochi, curajul nebunului, l-am stapuns cu privirea, i-am dat radiografia, l-am privit incercand sa deslusesc pe chipul lui verdictul, o secunda, un minut, ma sufocam.
spune-mi. spune-mi, mor?
da, a oftat medicul. toti murim. si-a zambit.
in mijlocul dramei mele, a zambit. mi-a venit sa-i sparg capul. imi tremurau mainile, imi clantaneau dintii.
spune-mi. spune-mi.
nu-i mare lucru de spus. s-a oprit. parca isi batea joc de mine. ai o herniuta de disc in zona lombara....

revansa primei dimineti

fascinanta roata a vietii mi s-a revelat din primele ore ale noului an, in mijlocului unei dureri crunte de cap, de la excesul de whisky. mi s-a revelat cu o respiratie de barbat in ceafa, cu o mana fierbinte pierduta in mangaieri pe spate, cu soapte tandre in zori de zi, in prima zi a noului an, in patul meu.

sunt momente in care nu stiu sa reactionez. sau nu vreau sa reactionez. stiu cum sa-mi conduc viata, cu mana de fier mi-o conduc, dar imi pierd ratiunea in fata unor manifestari de tandrete, oricat de bizare ar fie ele, oricat de nepotrivite. tandretea, o fereastra intredeschisa a unui suflet. inteleg ca nu-i moral, ca nu se face, ca eu insami nu vreau sa fac asta, ca in cealalta camera doarme linistit iubitul meu, ca in alta camera doarme fata mea, pe care de peste 12 ani incerc s- o invat despre lucruri drepte si strambe, despre alegeri si asumari, ca in alte camere respira dormind alti prieteni dragi si ca barbatul care-si ascunde capul in parul meu mi-e camarad. si ca el, omul care ma mangaie in prima dimineata a noului an si-mi sopteste vorbe dulci, mi-a fost, in urma cu vreo cinci ierni, cel mai aprig inchizitor. dintre toti prietenii mei, a fost cel mai vehement in a ma pune la zid. de ce? oh, ma pufneste rasul. pentru ca nu eram morala. pentru ca nu respectam asa numitele valori sociale. pentru ca vorbeam cu prea mare usurinta despre experiente sexuale, despre cautari, despre alegeri, dar mai ales pentru ca avusesem indrazneala sa povestesc, la un chef, despre o tentativa (a mea si-a iubitului meu, iubitul meu de-atunci si de-acum) de a face amor cu alt cuplu.
Doamne, ce inversunare! ce discutii, ce dispute. cu judecati si interdictii date fostei neveste, si ea amica de-a mea. ce epitete, ce metafore…toate purtate pe la spatele meu, fragilul meu spate blindat cu armuri de sinceritate. eram..cum eram pe-atunci? un personaj periculos, o femeie frivola, lipsita de morala si de bun simt, o curva dezlantuita, pe care-i bine s-o tii departe de nevasta cea cuminte. ca nu carecumva sa-i dau idei, ca nu carecumva sa stric un echilibru cladit pe false iluzii de respect. cata ipocrizie!
pastele ma-sii de viata. nevasta cea cuminte s-a combinat cu soferul de la firma si prietena cea veche, asa imorala, s-a dovedit balsam de inima franta. si deodata inteleapta. si sinceritatea, ooo, o virtute. si cautarile, calitati ale evolutiei umane. si casa mea i-a devenit a doua casa, si familia mea a doua familie, si eu, ilegala, drag camarad al noptilor de singuratate. si-n prima zi a noului an, in patul meu, in casa mea, i-as fi putut deveni femeie. in oboseala placuta de dimineata, cu cerul gri revarsat pe fereastra, cu muzica in surdina si ecourile unei nopti nebune in minte, niciuna dintre teoriile lui nu mai era valabila. acum, o data aflat de partea cealalta a vietii, nimic nu mai avea importanta. doar soldul meu sprijinit de piciorul lui gol, doar respiratia accelerata si pulsul crescut. doar tentatie, cautare. o dorinta profund lipsita de moralitate.
oricat de ciudat ar parea, in prima dimineata a noului an, n-am putut sa ma smulg mangaierilor tandre. le-am primit cu ochii inchisi, cu pumnii stransi. si pe langa senzatia de placere fizica pe care, recunosc, am avut-o, m-a incercat si un alt sentiment. de satisfactie. o revansa tarzie pe care trupul meu si-a luat-o, in numele sulfetului. si-am adormit zambind.