leaving that life

nu mai vreau sa traiesc aici. nu mai vreau sa traiesc in romania. nu mai vreau sa ma impiedic de mitocani la fiecare colt, nu mai vreau sa vad smecheri de cartier, umflati la salile de fitness din colt, cum flegmeaza artistic in piata unirii, nu mai vreau sa vad pustoaice stridente catarate pe o banca, scuipand cu foc pe jos seminte de floarea soarelui, nu mai vreau sa aud orice cioara venita de la furat din spania ascultand manele la maxim in masina cand arde semafoarele pe rosu, nu vreau, dupa ce am condus mii de kilometri pe drumuri civilizate, sa ma claxoneze un bou isteric pentru ca am incetinit sa ocolesc o groapa, nu mai vreau, cand ma asez la o terasa sa beau o cafea, un ospatar obraznic sa se intereseze insinuat daca doar atat mi-am propus sa consum, nu vreau nici sa-mi agat geanta de spatarul scaunului astfel incat sa nu poata fi furata de un aurolac, nu vreau sa mai trec pe langa oameni care put a hoit, m-am saturat de atata gunoi, de atata nesimtire, de atata indolenta si atatea frustrari, de atatea pretentii, de atatea minciuni,
nu mai vreau sa traiesc aici.

nu mai vreau sa aud de povesti politice, cu sume de bani mutate din conturi si ingropate in asflatul drumurilor, de manevre si increngaturi, care fac lucrurile sa se invarta in cercul vicios al nesimtirii, nesigurantei, fricii, depersonalizarii, toate lucrurile astea care transforma oamenii in vite de povara, care transforma vietile in cifre si statistici, care ingusteaza toate orizonturile, care fura zambetele si transforma lumea asta intr-o masa cenusie, inutila, preocupata de cumparaturile saptamanale si programul de la tv, apasarea care nu ne mai lasa sa ridicam privirea dincolo de etajul 10 al blocului din berceni, de apartamentul la care curg ratele, de cursul valutar si stabilizarea leului, nu mai vreau sa aud ca s-au scumpit gazele, painea si ca in invatamant se mai pune de-o reforma, nu mai suport gandul ca niste cretini si-au batut si isi bat joc de mine, cu voia si incurajarea mea, eu, care stau aici si inghit in sec, dupa cate o vacanta petrecuta intr-un alt colt de lume
unde alti oameni se lupta cu alte himere, dar care oameni, in prostia, saracia, indolenta, frica ori nesiguranta lor, se respecta intre ei. isi respecta viata.

si nu mai vreau, ma, sa va aud cum cotcodaciti despre responsabilitatea muncii, cand de fapt va cacati pe voi de frica sa nu va dea sefu - alt om impovarat si speriat - afara, cand lasati capul in jos si ridicati din umeri daca vi se taie din salariu, o data, inca o data, mama, ce bine de noi ca avem serviciu, sa zicem mersi, mentalitate ingusta si paguboasa, care ne ingradeste in cusca suficientei, nu mai vreau sa inteleg
ca traim vremuri grele in mica noastra tara, in care trebuie sa ne pitim in iarba inalta a nesimtirii si sa ne calcam pe cap in speranta oarba a unei iluzorii scapari

si nu mai vreau

mai ales pentru ca, in pizda ma-sii, se poate trai si altfel. am vazut cu ochii mei.

tequilla sunset (I)

coteai pe o strada stramta, pavata cu bucati neregulate de marmura. ascuns de tufe de leandru intinse obraznic peste o fatada de piatra, aproape ca trecea neobservat, daca n-ar fi razbatut dinauntru
muzica, miros de tutun tare, parfumuri amestecate
si inconfundabila aroma de alcool fin.
tunnel
localul unde
dupa miezul notii
dispareau granitele si se legau prietenii eterne, pecetluite cu un shot de tequilla. si fiecare dadea un rand.
la tunnel m-am imprietenit cu doi praghezi, un suedez mi-a desenat povestea vietii lui pe un servetel, un grec care a studiat medicina in romania a dat de baut pana la ultimul euro, o tanara din polonia mi-a daruit bratara ei preferata si tot la tunnel m-a agatat o grecoaica superba.

tinut de un rocas batran, barul avea savoarea unui carnaval cu masti si farmecul implicit al imoralitatii. decorat agresiv cu simboluri grecesti amestecate cu obiecte kitchiste, scaldat in semintuneric, in acorduri de jazz combinat cu blues si rock, tunnel parea o capcana perfecta pentru suflete ratacite. locul unde, dezgolit de false pudori, te afunzi in propriile fantezii. lasi alcoolul sa-ti infierbante sangele, muzica sa-ti agite simturile, lasi o mana straina sa ti se plimbe pe picior si bei pana cand uscatul devine mare si te-nvata pasii de dans ai valurilor.

am ajuns la tunnel in a doua noaptea petrecuta pe insula, atrasi de suzie q-ul de la credence, dansat draceste de doi englezi si-o fata desculta. primul rand de tequilla l-a dat un grec, care a descoperit pe pachetul meu de tigari avertismentul in limba romana si si-a amintit subit de cei sase ani minunati petrecuti la bucuresti. al doilea, dupa vreo ora, l-a dat jan, cehul ce-mi fusese fidel partener la cateva dansuri. urmatorul a fost al nostru, apoi barmanul, fascinat de veselia multinatonala, s-a simtit dator s-o intretina. si-a mai dat un rand. ceva mai tarziu a venit gasca de polonezi, iar marita, fata cu sanii mari si ochii verzi, nu mai inalta decat un copil, a intrat spectaculos in scena, cu tequilla si bere pentru toata lumea.

in noaptea aceea, cand ne-am imbatat crunt si fericit pana in zori, maria, grecoaica cu ochii negri si floare in par, a stat deoparte si-a zambit mereu. i-am zarit deseori privirea si sclipirea alba a dintilor in intuneric. totusi, ea a fost cea care, cand cerul a capatat luminile palide ale diminetii, ne-a invitat sa vedem cu totii apusul, pe plaja. a scris pe o oglinda, cu un ruj rosu carmin, locul si ora. "sunset. gialos beach, 7.30 p.m.". si, desi ciudatul rendez-vous pe o plaja pustie, la 20 de kilometri distanta de locul unde ne aflam, parea o nebunie, cand globul de aur a inceput sa coboare catre marea cea albastra, cand toti cheflii isi dormisera alcoolul si isi spalasera de pe piele urmele de sare ale unei prea scurte zile de plaja,
in mod incredibil si fascinant
ne-am intalnit cu totii acolo.

in toamna

stateam asa, cu spatele sprijinit de un zid si vorbeam despre miros de frunze uscate, despre pastrama si must, despre migrene, rochii de seara si despre venetia
fumam si imi simteam degetele aproape inghetate
cand m-am trezit in pragul unei depresii de toamna.
un asemenea gol m-a coplesit
o asemenea dorinta de a fugi a pus stapanire pe mine
asa de crunt m-a urmarit imaginea unei cabane in mijlocul padurii in care sa zac, invelita intr-o patura, privind dincolo de fereastra frunzele galbene in dansul lor saltat
mi-am amintit de toate gandurile distructive ce incep sa ma macine, toamna
toate sfarsiturile
toate nemultumirile
atat de acut m-au durut toate dezamagirile uitate
ca m-am simt deodata imateriala
fara existenta
atat de rau m-a ingrozit gandul de a ma trezi maine sub apasarea unei perdele de nori, prabusita greu peste fereastra dormitorului meu
ca am decis sa ma imbat si sa uit.
intre timp, insa, am avut atata treaba si, mai tarziu, in drum spre betia mea, m-am apucat sa ma cert crunt cu stefan, incepand de la un tricou care ma everveaza si pe care demult voiam sa i-l arunc si sfarsind cu zacusca de la soacra-mea si sucul de rosii de la mama,
ca am uitat de depresie.
mai tarziu am mancat sarmale in foi de vita si tort de mere cu frisca, mi-am amintit ca peste cinci zile plec la mare, am ras cu prietenii mei si am impacat sucul de rosii cu zacusca, am aflat si ca se incalzeste din nou, apoi am stat pe canapea, invelita cu un sal, cu usa larg deschisa, am adulmecat mirosul de frunze uscate
si-am intrat, linistita, in toamna.