try to remember

radacini

au venit pe dunare in jos, pe la 1900. nu stiu cum de-au ales sa se-aseze taman in satul ala din inima baraganului. sau n-am stiut pana ieri.
tata imi promitea mereu ca are sa ma duca acolo. dar, de fiecare data intervenea ceva, mereu altceva. cred insa ca nu voia sa mearga. cred ca ii era frica de emotiile prea puternice, de lacrimi si nostalgii devastatoare. tata era un sentimental.
ieri am fost acolo. in satul din inima baraganului, unde s-au nascut bunica si tatal meu, neam de sarbi alungati de saracie din propria lor patrie. au plecat sa-si caute fericirea in aspra campie romana. cu pamantul ei brun, cu vanturile crunte si colbul auriu pe care le-am simtit ieri pana in adancul sufletului. am apucat-o pe un drum al carutelor, prin mijocul campului. kilometri intregi de pustiu, de culori incredibile, de umbre ale sfarsitului de septembrie, toata invaluite in zambetul bland, zambetul bland al tatalui meu. cu praf, praful baraganului in ochi, in gura, pe masina si in masina, m-am temut pentru o clipa ca realul meu s-a fisurat si m-a aruncat in ceata colbului de amintire. ca m-am ratacit alergand dupa trecut.
si-atunci, dupa un mal de pamant, protejat de-o bariera de salcami batrani, mi s-a aratat. calm, in soarele amiezii, ca o poveste unde pana si visele dorm mangaiate de vant, de talangile vacilor, de gaini zburatacite si zambete de copii. mi-a tresarit inima, mi-au adormit toate tristetile, necazurile s-au amestecat in praful baraganului si duse au fost.
*
casa turtita si varuita-n alb care adaposteste primaria pare parasita. usi batrane si scorojite scartaie a paguba si pana si zgomotul pasilor mei suna fals. o usa intredeschisa si-o clanta nesigura.
de partea cealalta a unei mese cu pretentii de birou, femeia bruneta care poarta o bluza de culoarea untului ma priveste pe deasupra ochelarilor cu rame negre. incheietura mainii stangi ii e stransa de doua bratari egiptene si are la gat, atarnat de-un snur negru, un medalion de argint vechi, de un farmec naucitor. are pe chip surasul unei alte lumi. si pare din alta lume, din cu totul alta lume. si eu, eu care de obicei turui cu mare usurinta, acum nu-s in stare sa pronunt nimic. ingaim aiurea cate ceva, nu gasesc vorbe potrivite, ma fastacesc si-n cele din urma, fara niciun cuvint, ii intand hartia pe care aproape c-o mototolisem intre degete. "bunica", incerc sa spun, insa abia daca soptesc. "bunica", "tata".... lacrimile imi inghit cuvintele. plang din senin, fara sa inteleg ce se intampla, fara sa pot sa ma opresc, plang coplesita de emotii, de amintiri, acolo, in mijlocul unei camere din primaria satului unde s-au nascut bunica si tatal meu.
imi face semn sa ma asez, privirea ii e calda si, la randu-i fara sa spuna nimic, se ridica si cotrobaie intr-un fiset metalic, masiv si ruginit. tine in brate apoi un catastif prafuit, il tine ca pe o comoara, ii sterge praful cu palma ca intr-o mangaiere si-l aseaza cu grija pe masa. e arhiva anului 1912. anul in care s-a nascut bunica-mea, dobrita.
*
imi copiaza pe o foaie, cu o caligrafie ce seamana perfect cu inscrisurile anului 1912, franturi de viata. in vremea asta imi povesteste despre arhive, despre farmecul si secretele lor, despre lucruri uimitoare care ti se dezvaluie, despre oameni si vremuri. timpul se opreste si ani trecuti navalesc peste noi in camera mica, numele moasei ce a asistat-o pe strabunica la nastere si-apoi fiica moasei e cea care l-a adus pe lume pe tata si o ruda de-a mea, un frate al strabunicii mele care a murit pe front, undeva, la poalele unui deal, asistat de colonelul doctor nu stiu care si vegheat de camarazii sai, mircea si dumitru. toate, toate sunt scrise acolo, femeia rasfoieste paginile si recompune povesti nestiute ale familiei mele.
nu stiu cat timp am ramas acolo. ani, zeci de ani, poate.
afara, in praful auriu al satului unde s-au nascut bunica si tatal meu, soarele coborase catre campie. sa-si faca culcus in fan. sa doarma tolanit in pamantul brun al stramosilor mei, pamant adoptiv pe care ei tare l-au iubit. si-n el se odihnesc acum, odihneasca-se in pace.

: )

"...mi-a iesit cosaru-n drum, o sa am noroc de-acum
griji, nevoi, necaz, durere
se vor duce ca un fum!!"

tara mea

m-apuc sa fac o succesiune pe un teren care a apartinut bunica-mii. da-mi lipsesc niste acte, pierdute prin negura vremii. certificatul de casatorie si cel divort al batranei cu bunicul meu.
nicio problema, spune notariatul. cerem noi, pe baza certificatului de deces, extras de stare civila.
asta se intampla acum 45 de zile, aproximativ, cu promisiunea ca dureaza doua saptamani.
telefoane, drumuri inutile in tot acest interval.
ieri, in cele din urma, mi se comunica sa ma duc azi la 12, ca "au venit actele".
azi la 12 ma duc la notariat si secretara (pardon, asistenta) zambitoare imi inmaneaza...o copie dupa certificatul de deces al bunica-mii. al carei original era in mana mea.
domnisoara, zic, despre altceva era vorba. (si, cu toata diplomatia si calmul de care pot da dovada in astfel de momente, repet povestea)
ea ma priveste cu ochi mari de caprioara speriata si zice, ca o floare firava de primavara:
"vai, probabil colegii mei au facut o confuzie."
fututi confuzia ma-tii, notariatele tarii romanesti, tara romaneasca si sistemul de lucru cu publicul.
si, pe deasupra, dupa ce mi-am luat card de la BRD ca sa-mi achit cu el toate facturile la utilitati, electrica muntenia sud (care are program la ghiseul de incasari 9-12, la fix...) zice ca nu se poate plati civilizat, ca ei lucreaza cu alta banca.
sa va ia dracu', ca azi m-am infuriat si-mi pare rau ca mi-am imaginat si am naivitatea sa-mi imaginez in continuare ca in tara asta o sa se schimbe ceva.

intalniri

(precum vezi, n-am asteptat zece ani ca sa scriu despre tine)

"vreau sa te cunosc" zice omul, si trece la fapte.
de fapt, dupa mai multe zile de povesti si povestiri, "vreau-ul" se intampla atat de repede si suna atat de firesc, ca nu mai am nici vreme, nici chef sa ma gandesc la prostii legate de prejudecati. pur si simplu zic ok si ma duc sa ma cunoasca omul.
intalnirea asta de azi a fost, zic eu, o parte reala a lumii virtuale si a descoperirilor din ea. si e reconfortant, deci placut, sa descoperi ca el, omul, este foarte aproape de personaj. ca gandurile din blog ii sunt naturale si firesti. ca glumele nu-s fortate. ca rosteste cuvintele aceleiasi limbi pe care tu o vorbesti.

si pentru ca acum ceva vreme ma plangeam de impactul uneori brutal al lumii virtuale cu cea reala, de divergente intre om si personajul sau, de false valori sau identitati, dupa cele trei ore (trei ore au fost, nu?) petrecute cu un blogger la o terasa cu aer rustic...nu, nu-mi schimb parerea. doar ma bucur.
respectele mele, domnule.

UPDATE: eu nu inteleg de ce va arde grija si curiozitatea de intalnirile altora. ce am avut de spus, am spus. fir-ar a dracului de lume bolnava, care nu intelege nimic.

cand iubirea moare

am cautat ceva printre acte invechite si ingalbenite. dar am gasit altceva. un caiet urat, cu o coperta rosie, decolorata. nu mai stiam ce e, doar ca mi-a trezit un sentiment ciudat. m-am asezat pe jos, pe covor si l-am deschis cu emotie. cateva insemnari scrise cu pixul. una dintre ele purtand data de azi, doar ca anul...anul era 1997. exact acum 10 ani. mi-am amintit. ma simteam prizoniera in propria viata. bausem juma' de sticla de whisky si plangeam.

25 septembrie 1997
...si astazi mi-am spus: nu mai am nimic interesant de trait. si am crezut asta. ma plictisesc. tu ma plictisesti. viata mea se invarte in jurul tau. nu stiu care dintre noi poate sa deschida cercul in care ne invartim si nu stiu daca, o data el deschis, o sa-mi aduca bucuria unei noi zile.
azi dimineata m-am trezit sfasiata de tristete. singura si inutila, cu tine langa mine, cu tine care nu-mi spuneai nimic, cu tine care-mi spuneai vorbe goale si voiai sa-mi pupi piciorul ca sa ma faci sa rad.
vreau sa plec, am nevoie sa plec si ma doare ziua de maine. ma doare respiratia ta si piciorul pe care-l arunci peste mine dimineata.
as vrea sa mori. te-as plange, pe cuvant. ti-as simti lipsa ani de zile. mi-as spune ca am avut sansa sa am relatia perfecta, dar destinul, nenorocitul, nu m-a lasat.
te urasc, dar am nevoie de tine. ce inseamna nevoie? NEVOIE. NE-VOIE. impotriva vointei.
te am.
nu vreau sa te am.
vreau sa fiu singura.
si libera.
si mi-e frica.
si daca pleci mi-e urat.
si nu te mai vreau.
nu te mai vreau, boule.

vis de iubire pierduta

cand o vazuse in fata usii lui, in miez de noapte, mica, plansa, cu rimelul intins dizgratios pe obraji, cu cearcane adanci si trupul zgaltait de suspine, cu hainele-i elegante aratand caragios pe umerii slabiti, nu rezistase. desi jurase ca n-are s-o mai vada niciodata, nici sa-i vorbeasca. ar fi trebuit, da, asa ar fi trebuit, sa-i spuna sa plece, sa-si vada de drumul ei, de drumul ei incalcit, de viata ei haotica, de nebunia ei.
doar ca inima ii batuse mai repede, un val de caldura ii cuprinsese sufletul, mainile ii tremurasera, aripi scuturate de vantul de noapte.
o iubise. o iubise asa cum un barbat iubeste o femeie. cu tandrete, cu pasiune, cu grija. isi pusese sufletul la picioarele ei, iar ea il calcase cu tocurile ascutite ale cizmelor lungi de piele. o, si-o iertase, de-atatea ori o iertase. atatea tristeti isi inghitise in noptile lungi in care-o astepta la fereastra pana cand tacanitul nesigur al tocurilor se-auzea pe dalele aleii. atunci stingea repede tigara si se furisa in pat, prefacandu-se ca doarme.
se dezbraca pe intuneric, fosnetul cald al hainelor ei ii zgaria urechile si-apoi se strecura alaturi de el in patul mare, ii mangaia ceafa cu buzele si adormea.
plangea in somn uneori. si-atunci ii era mila de ea, mila de i se sfasia sufletul si ii mai acorda o zi, o saptamana, un timp. poate...
o alungase intr-o zi. si ea plecase fara un cuvant, fara o lacrima, fara sa privesca inapoi desi de-acolo, de la fereastra noptilor lui, o strigase in tare in gand, ii strigase numele, isi strigase iubirea, disperarea, sufletul chinuit. sperase pentru o clipa sa-i mai vada privirea, sa-i spuna, sa-i spuna. sperase sa se intoarca.
si-acum, dupa atata vreme, statea in fata usii lui, in miez de noapte. mica, plansa, cu rimelul intins dizgratios pe obraji.
nu se schimbase prea tare. cu aceleasi gesturi repezite isi aprinsese tigara si-si aruncase un picior peste celalalt dezgolindu-si pulpa fina. pulpa fina, genunchiul ei de femeie frumoasa. plangea fara incetare, fara zgomot, lacrimi lungi se rostogoleau sarate, iar el statea, statea in fata ei pe scaun fara sa indrazneasca sa o intrebe ceva, aproape fara sa respire, cu frica si veneratia pentru un vis pe care-l tii strans intre pleoape, un vis pe care ti-e teama ca, o data ce te trezesti, ai sa il pierzi.
intr-un tarziu isi sprijinise capul pe brate, bratele dezgolite si aramii pe care i le sarutase de atatea ori, si adormise. acolo, pe scaunul lui din bucatarie, capul ei frumos, capul ei drag pe masa lui din bucatarie, femeia, femeia pe care o iubise cu disperare, pe care o iubea cu tristete, dormea respirand usor, suspinand in somn, cu obrazul lipit de musamaua verde-praz pe care ea o cumparase, odata, demult.
tandru, mergand in varfurile picioarelor si ale sufletului, ii acoperise umerii cu o patura usoara. cu degetele ii atinsese parul matasos, o adiere. stinsese apoi lumina si el insusi se asezase pe un scaun, de veghe dragostei pierdute. intr-un fel, intr-un fel ciudat si neinteles, era fericit.
pesemne ca-l furase somnul.
dimineata cruda i-o rapise de langa el. daca n-ar fi fost tigarile strivite in scrumiera, strivite asa cum numai ea le chinuia pana aproape sa le transforme-n pulbere, ar fi zis ca a visat. in camera plutea inca parfumul ei de femeie.
cu ochii tristi, cu umerii prabusiti si inima grea s-a ridicat de pe scaun. tiptil a iesit din propria-i bucatarie, a iesit din propria-i viata. dar sufletul i-a ramas acolo, mangaind tandru pe par amintirea ei.

drumul spre casa

e cald in masina si miroase frumos, a piele, a vanilie si a tigari. udat de ploaia rece, orasul respira parca a noiembrie tarziu. o oboseala placuta imi amorteste gandurile. armstrong. semafoare. lumini. vise. si zambesc. drumul spre casa e tare placut seara.

falling in love again

floare de cactus

mai intai a fost un schimb de priviri. scurt, cercetator. chiar firesc.
pe urma, la o noua intalnire intamplatoare, in ochi a aparut un zambet. zambetul ala care spune, hm, te plac.
si urmatoarea intalnire a parut intamplatoare, dar n-a fost. nu stiu cine a provocat-o. poate amandoi. dar e senzational cand privirea ti se intalneste cu a altcuiva si zambetul iti infloreste spontan.
cam asa incepe, da, fantasticul joc al seductiei. flirtul. atractia. chimia.
e ciudat cum, dintre zeci de persoane pe care le intalnesti pe parcursul unei zile, unei saptamani, unei luni, una, oarecare, aiurea, intra in rezonanta cu tine. cum privirea aia scurta, prima privire, iti trezeste interesul. cum zilele devin mai calde cand stii ca te asteapta. si simti ca te asteapta. ca ai sa primesti tandri fiori pe sira spinarii. emotia, magia necunoscutului, bucuria descoperirii.
nu cred ca iubirea e chimie, dar cred in atractiile spontane dintre un barbat si o femeie. felul in care se cauta si se intalnesc, in care reusesc sa transmita, fara cuvinte, emotii si ganduri. asteptarile, intrebarile. faptul ca iti poti permite sa-ti imaginezi ce vrei. zambetele. golurile din stomac. ochii care vorbesc si spun povesti de amor furat prin mansarde in lungi si ploioase nopti de toamna.
toate au farmecul delicat al unei flori, al unei flori de cactus.

oglinzi laterale

in unele zile petrec ore in sir in masina, prin oras. rup orasul, mai exact.
si n-o sa inteleg niciodata cum dracu' cei mai multi dintre conducatorii auto ( si ma feresc, deci, sa ii numesc soferi) ignora cu gratie oglinzile laterale ale masinilor lor.
autoturismul este prevazut din constructie cu ele. oglinzile laterale nu reprezinta accesorii precum geamuri electrice, scrumiera cu ceas care-ti spune la cat timp sa fumezi o tigara sau aerul conditionat. ele au un scop exact, parte componenta a condusului. sa vezi daca din spate, pe stanga sau pe dreapta, vine vreo masina.
nu e ceva complicat, nu? arunci o privire scurta, daca tot intentionezi sa schimbi directia de mers si nici semnal n-ai dat. in felul asta mama ta va dormi linistita, scutita de nervii (justificati, dealtfel) ai ...participantilor la trafic, iar masina ta isi va pastra tabla in forma originala cat mai multa vreme. oglinzi laterale, iata cheia succesului...

mai presus de toate

agale, am mers pe jos pe calea mosilor azi. aveam treaba, dar n-am vrut sa ma grabesc. nu stiu la ce ma gandeam tarandu-mi pantofii si ochii prin cenusiul urban. doar ca la un moment dat l-am intalnit pe tata. l-am zarit de departe. barba grizonata, ochii sfredelitori si blanzi, cuta adanca dintre sprancene.
prietenii mei il asemanau pe tata cu hemingway. prietenii fica-mii cu hagrid, pastratorul cheilor din harry potter.
si azi, pe calea mosilor, am regasit privirea tatalui meu. si zambetul.

era un om, oarecare. dar asemanarea mi-a taiat picioarele.
pentru cateva clipe emotia a fost atat de puternica incat m-a naucit. n-am mai stiut unde sunt, m-am agatat cu disperare de iluzia unei intalniri, m-am cutremurat de intensitatea sentimentelor, de amintirea iubirii, de caldura care m-a coplesit si mi-a umplut ochii de lacrimi. tata?
te-am vazut murind. am vazut cum ti se sting ochii, cum strangerea mainii tale devine din ce in ce mai slaba, cum aluneci de langa mine, cum te pierd, cum nu pot sa lupt, cum nu stiu. te-am iubit oricand si oricum.

dorul de tine m-a coplesit azi. si-am plans. dar stiu ca iubirea exista si dincolo de moarte. e mai presus de toate.

despre sinceritate

nu m-am impacat niciodata prea bine cu lumea asta virtuala. pentru ca nu-i o lume completa. e un loc unde te poti pretinde, transforma sau preschimba in orice, in oricine. e un loc unde poti spune adevaruri dureroase sau minciuni frumoase, unde sinceritatea devine, la un moment dat, o chestiune conditionata de o stare.
diferite persoane pe care le-am intalnit aici, in aceasta lume virtuala, au batut la usa vietii mele reale. pe care am deschis-o, caci n-am incuiat niciodata usile, nici inaintea, nici in urma mea. asa mi s-a parut si mi se pare firesc.
dar intr-o zi am inteles ca am gresit.
mi s-a spus ca par o persoana blanda si sensibila, chiar nesigura in sensibilitatea ei. ca-s eleganta si fina, ca aproape imi strig nevoia de a fi protejata. poate ca am toate aceste calitati. dar ele reprezinta numai o parte din mine. partea pe care am "eliberat-o" in lumea virtuala, pe un blog intitulat zuzeta's , dupa o porecla ce ma urmareste de ani buni.
n-am vrut sa impresionez ori sa conving pe cineva. in general sunt impacata cu mine insami, stiu ce pot si ce vreau, stiu ce caut - si o sa caut probabil toata viata, indiferent de cate ori gasesc. nu m-am dat inapoi de la provocari, indiferent de ce natura au fost ele, pentru ca, doamne-iarta-ma, imi plac provocarile, imi place viata, imi plac situatiile extreme, imi place aventura, imi place tot ce iese din firescul zilelor noastre insirate sub semnul banalitatii, al mediocritatii.
spuneam ca am gresit. da, am gresit. imaginea pe care am lasat-o la vedere este una deformata. defomata de taste, de monitoare, de cabluri sau de lipsa lor, de ganduri, de o clipa de extaz sau de stari de toamna. sigur, toate imi apartin. dar nu ma definesc.
pe de alta parte am gresit - oh, sfanta inocenta! - mizand pe sinceritate. pe sinceritatea interlocutorilor, a gandurilor lor ravasite prin bloguri, pe sinceritatea unor oameni care se descopera, chiar partial. intotdeauna, intotdeauna de partea celalata a unui ecran este un om. cu propriul lui suflet, propriile lui sentimente, trairi, alunecari, cautari. dar sinceritatea, nu-i asa, nu-i inclusa in pret.
am gresit amestecand lumile. si sincer, nu-mi pare rau.

atat, deocamdata

o replica pe care am primit-o in noaptea asta catre dimineata m-a scuturat mai ceva decat o pereche de palme.
asta nu-i lumea mea.
mi-a placut aici. am vorbit, am ras, am retrait pasiuni uitate si am descoperit altele noi, pe care pan' la urma le-am pierdut pe drum.
dar nu e asta lumea mea.
in lumea mea ne privim in ochi atunci cand avem a ne spune ceva.
asa ca spun acum: atat, deocamdata.
zuzeta se inclina, doamnelor si domnilor. atat, deocamdata.

chipul tristetii

e calda si inselatoare lumina lumanarilor. arunca umbre enigmatice, dezvaluie ochi stralucitori, buze senzuale, franturi de zambete, priviri. flacarile palpaie la cea mai firava adiere si schimba conturul incaperii, danseaza chipurile, incurca nuantele.
mai intai n-am stiut cine e femeia cu haine negre de la masa din capatul celalalt al camerei. mi-a parut doar familiara, dar n-am indraznit s-o studiez ca sa nu-i atrag atentia. parul ii acopera obrazul, dar i-am zarit paloarea. in intuneric ochii negri ii straluceau ca taciunii. miscarile-i pareau mecanice, iar pe chip avea o expresie inghetata care m-a infiorat.
mai tarziu, cand mi-am aruncat din nou ochii catre ea, m-a privit scurt si i-am simtit tristetea. privirea-i era obosita, surasul pierdut. era acolo si nu era. o silueta decupata dintr-o revista in alb si negru, lipita la intamplare la o masa vesela cu lumanari rosii, parfumate.
am incercat sa uit de ea, de prezenta ei bizara si apasatoare, de atractia fantastica pe care o exercita asupra mea. am refuzat s-o mai privesc, dar, clipa dupa clipa, nevoia de a-i mai intalni o data privirea a capatat contururi de obsesie. m-am intrebat daca o cunosc, am incercat sa-i ghicesc trasaturile, varsta, mi-am furisat privirea sa-i zaresc mainile.
pana la urma m-am horarat s-o studiez. am ridicat capul si m-am uitat fix, fix catre ea. la masa din celalat capat al camerei, femeia cu haine negre ma astepta. s-a uitat la mine. s-a uitat mirata. prin lumina sovaitoare a lumanarilor i-am zarit privirea cercetatoare. i-am zarit chipul, linia sprancenelor, ochii, nasul, buzele. i-am vazut pana si medalionul albastru de la gat. si pret de cateva secunde n-am recunoscut-o.
din celalalt capat al camerei, din oglinda imensa, insasi tristetea mea ma privea intrebatoare.

prietenii mei

(tuturor celor care se regasesc, fie ca sunt sau nu prietenii mei)

prietenii mei fac parte din viata mea. sunt parte din viata mea, sunt in inima mea. lor le este permis aproape orice, pentru ei sunt de gasit oricum, oricand. lor pot sa le spun cand n-am chef sa-i vad, pur si simplu n-am chef de cafea la irish pub, pot sa le povestesc fanteziile mele, si cautarile, si toate, toate lucrurile rele si urate din mine. pot sa ma si cert cu prietenii mei si-apoi sa radem impreuna. pentru ei sunt intotdeauna on-line.
prietenii mei stiu ca ma pot cauta in orice moment. in miez de noapte, cand imi veghez gandurile si telefonul suna, stiu. e cineva care mi-e drag. si care vrea sa-mi spuna ceva, neaparat, atunci, neaparat. sau sa ma intrebe. sau sa planga. sau sa rada. sau sa bem o bere. si raspund.
ma trezesc, injurand ma trezesc, si la primele ore ale diminetii, chiar daca abia am adormit de-un ceas, ma rup din patul cald si din bratele iubitului pentru vreunul dintre prietenii mei. pentru sufletul lui. las treburile mele, cheltui banii mei, consum timpul meu. pentru ca asa vreau eu. pentru ca imi pretuiesc prietenii si stiu, da, stiu cat de important e ca atunci cand ai nevoie, la capatul celalalt al firului sa fie cineva. in capatul celalalt al orasului, al tarii, al lumii un zambet cald sa-ti aduca lumina in sufletul chinuit.
si ma infurii, si-i cert, si-mi bag picioarele, le spun eu cum e mai bine sa faca, si cand, si de ce. si ne certam si la dracu', daca nu ma ascuti de ce ma mai intrebi, si le stii tu pe toate, de unde le stii, din experienta, futui experienta masii, si taci, si taci. si peste cearta se-aseaza zambete. si caldura prieteniei. si mana ta care peste masa o strange pe-a mea. si uite, pentru clipa asta, pentru lacrimile pe care incerci sa le ascunzi, pentru nodul pe care-l simti in gat, pentru mana ta puternica dar firava in mana mea mica, pentru toate firele vazute si nevazute care ne leaga si ne dezleaga, da pentru toate lucrurile astea, imi pun sufletul in palmele tale.
prietenii mei sunt parte din mine. ma completeaza, ma alcatuiesc. fara ei as fi un om diferit. mai trist si mai sarac.
prietenii mei stiu ce simt si cum simt. dar, pe rand, le multumesc acum. pentru ca m-au ales sa le fiu prietena.

why worry

baby, I see this world has made you sad
some people can be bad
the things they do, the things they say
but baby, I'll chase away those bitter tears
i'll chase away those restless fears
that turn your blue skies into grey
why worry, there should be laughter after the pain
there should be sunshine after rain
these things have always been the same
so why worry now?!
(dire straits)

poveste amara

(cand am cazut, m-ai ridicat. cand m-am ratacit, m-ai gasit. am plans si-ai ras de mine. cand ai murit, eu am uitat.)

sa nu-mi spui ca nu te doare. ca nu te arde dorul, in capul pieptului te arde. ba sa-mi vorbesti despre tristeti intamplatoare, despre ore lungi si amare, amare ca frunzele de pelin mestecate una cate una, una dupa alta. sa-mi povestesti cum respiratia ajunge soapta, suspin ajunge. cum mintea se transforma in ghem de sarma ghimpata, in gard inalt, de netrecut, al curtii din copilarie. sa-mi spui cum e sa mori, putin cate putin.

umblam desculti prin fluturi si liliac, alb liliac. coada soparlei, coada rece si gri ramasa stinghera in mana mea mica. papusa veche cu parul retezat pe care-am aruncat-o in balta verde a broastelor. de ce te-ai dus sa mi-o aduci? de ce mi-a fost mila de ea, cand am vazut-o singura si murdara, cu matasea broastei in parul galbui? de ce am plans?
si lumea ta se face praf. iti intra in nas, in gura, in ochi. purtat de vantul aprig al uitarii, te ineaca, te sufoca si lacrimi lungi ti se intind murdare pe obraj, de ce plangi, de ce plangi, mi-e dor s-alerg prin sufletul meu, prin iarba uda de roua diminetilor tale, mi-e dor sa fiu copil cu genunchii juliti si pete de iarba pe coate, sa plang de mila papusii cu parul murdar. sa pun la loc coada soparlei, ce daca, ce daca ii creste alta?
se innopteaza si balta are reflexii albastre, traieste acolo o zana ascunsa in radacina copacului rasturnat, doar noaptea se arata, culege miere din stele si amintirea o transforma-n vis, in noaptea asta am s-o astept, e frig si mii de tantari roiesc haotic, ustura juliturile din genunchi, am s-o astept, oracaie broastele pierdute-n amoruri, am s-o astept. am curatat de-acum papusa, cu maneca tricoului i-am sters chipul impietrit. si coada soparlei e-mpachetata in batista pusa cu grija in buzunarul pantalonilor scurti. am s-o astept.

nu plange-acum. de ce te doare? ca zanele sunt din povesti, dar dorm adanc in curtea liliacului alb? ca-i gardul inalt, de netrecut? ca-i mintea ghem de sarma ghimpata? te arde dorul, vezi, in capul pieptului te arde… plangi pentru c-ai murit, putin cate putin?

requiem for a dream

sa-ti spun ceva. ma intorc cu spatele si plec. si nu ma mai uit inapoi. mi-ar fi fost greu sa-ti soptesc asta in fata, in ochi, in ochii tai adanci care m-ar fi privit nedumeriti. mi-ar fi fost imposibil sa-ti vad zambetul transformandu-se in grimasa de durere. n-as fi putut sa-ti vad frumoasele maini framantandu-se.
nu ma mai uit inapoi, nu. dar tu nu stii asta. si n-o sa intelegi niciodata.
si-ti urmaresc silueta indepartandu-se in noapte, si linia umerilor tai, si vad cand iti sucesti capul sa-mi zambesti fericit, si stiu ca maine, maine...
mi-e frig. mi-au inghetat mainile si vant rece imi suiera prin vene.
ma intorc cu spatele si plec. si nu ma mai uit inapoi.
stiai de la inceput, asa-i? ti-am spus. nu m-ai crezut. n-ai vrut sa crezi. nu ai stiut sa crezi. si fiecare pas te duce mai departe de mine, si nu stii, si-mi vine sa te strig, si-mi vine sa alerg in urma ta, sa te mai tin in brate, sa ma mai tii in brate, sa te pierd, sa plang. si stau pe loc, si stau pe loc. si ochii-mi sunt uscati, si buzele la fel. si ma intorc cu spatele si plec.
sa nu ma cauti. sa nu ma chemi. o sa-ti raspunda doar vantul de toamna. si o sa-ti spuna minciuni, minciuni despre mine, despre noi. si sa le crezi, iubitule.

la terasa cu toamna

bolta de vita de vie fosneste. nu-i place nici ei vantul care umfla parul aranjat al cucoanelor. protesteaza si arunca uneori cate o frunza ingalbenita peste canile cu vin. cani de lut, brune... ceva mai incolo, pe gratar, toamna se-amesteca violent cu mirosul pastramei de oaie. focul se joaca, starnit de mana agera a grataragiului dolofan. “bag-o p-aia cu vinul ghiurghiuliu, maaai!”. noaptea coboara peste zambete. e rece afara, da’ vinu-i bun si mamaliguta, mmm, sa te lingi pe degete. ca bucatarul are un secret: arunca-n ea un ou crud, tocmai cand sa rastoarne ceaunul pe fundul de lemn, gros de-o palma.. “bun ii vinul mie-mi place, saidiridiridididai , nu stiu viei ce i-oi face…” usturoi. ba ceapa. ba nu, usuroi, un mujdei cu smantana. incantata, toamna isi face loc printre mese. gusta din cani si-si linge cu pofta buzele pline, se infrupta din pastrama, se-aseaza in bratele barbatilor ramasi fara jachetele cedate generos. rastoarna cani si-si rade-n pumni cand suflarea-i brumarie atinge obraji imbujorati. se-ncinge vorba lunga si apriga cu toamna, se golesc canile, vinul sclipeste rubiniu in lumina palida a felinarelor strecurate printre frunze. se dezleaga limbile, stralucesc ochii, marioara ii tot zice cu iubirile, cu farmecele, cu vinul. toamna sta cu noi la masa, la o terasa de cartier. si canta...

acasa

inainte nu-mi era teama de schimbari. nu-mi faceam probleme sau, oricum, nu le suceam pe toate partile, pe toate fetele. imi placeau schimbarile, ma bucuram sa le fac. si-acum imi plac, cred. dar ma si sperie. e semn, da, e poate semn ca imbatranesc.
in scurt timp am sa plec dintr-o casa pe care am iubit-o si careia i-am apartinut. de cateva zile, de cate ori ajung acasa, ma cuprinde un sentiment bizar. ca si cum locuinta pe care urmeaza s-o parasesc mi-ar anihila orice forma de energie. de parca ar sti... de parca ar fi suparata, trista. ma uit in jurul meu si regasesc lucuri care-mi sunt familiare si pe care le iubesc. le-as lua, da, le-as lua pe toate cu mine si totusi nu le vreau. ma invart aiurea, mut obiecte dintr-un loc in altul. simt nevoia sa mangai perdele, sa scutur de praf vreo carte, sa umblu desculta pe gresia din bucatarie. imi sunt dragi pana si lucruri care ma enervau. caut cate ceva si-apoi uit, mi se strange stomacul, mi se face foame desi abia am mancat, sete mi se face, imi vine chef sa vorbesc minute in sir la telefon, sa plec, sa ma intorc. fire nevazute ma tin pe loc, ma leaga de amintri despre care stiu ca n-o sa le pierd, n-am cum sa le pierd. ma dor peretii, ma apasa.
plec intr-o casa pe care sper sa o iubesc. in urma cu niste ani am desenat-o in joaca pe coltul unui servetel dintr-un bar slab luminat. am visat-o, mi-am dorit-o. e parte din mine, asa cum sunt eu parte din cealalta. dar visul meu imi pare acum rece si strain. ca un barbat care m-a fascinat de la distanta, dar de care mi-e teama sa ma apropii prea tare ca sa nu-i distrug mirajul.
e prea tarziu sa ma mai opresc acum. nici nu vreau sa ma opresc. dar tot mi-e frica. unde-i acasa, de fapt? ce inseamna acasa?

sunt eu...

...doar eu

nu-mi spune ca ma pierd. nu-mi spune ca traiesc prea mult. nu-mi reprosa ca ma impart, ca ma amestec, ca ma regasesc in toate bucatile vietii mele. asa sunt eu. ma caut in fiecare zambet, ma descopar in orice tristete. iubesc mereu si uit mereu. de fiecare data o iau de la capat. nu-mi spune ca gresesc. nu-mi pasa ca gresesc. sunt abur si lumina, sunt nor si intristare, sunt zi de vara toamna. uita-te la mine, hai, uita-te. nu ma recunosti!? ma cunosti, ca sa poti sa ma recunosti? stii cum vad eu soarele? stii ce-mi spun mie noptile? stii unde incep si unde ma termin? cum ai putea, cand eu insami ma descopar pe zi ce trece?
sunt amestecata cu sufletul meu si sufletul meu e amestecat cu gandul meu, si gandul meu e amestecat cu mine. nu-mi cere sa ma definesc. nu-mi cere sa-ti spun ce simt. simt culorile si sunetele, simt moartea si dragostea, simt fericirea si simt durerea. ma ascund sau cedez acceselor violente de traire, caut, gasesc, caut, nu gasesc, caut. nu stiu sa fiu intr-un fel, nici nu vreau. sunt eu, doar eu.

toamna...

plutesc. nu, nu. nu-i alcool, nici iarba nu-i.
e doar un gand frumos, cu parfum de fericire. e placut aici, in casa. motanul imi doarme-n brate si toarce linistit, miroase a mere coapte cu zahar ars si tufanelele zambesc a toamna blanda. miros frumos si tigarile mele, cafeaua-i fierbinte si aromata. plutesc, da. si-mi place.

dor

in noaptea asta sunt toamna. mi-e rece si vant strain, sunt zambet pierdut, sunt nostalgie. sunt gand de ploaie deasa, ploaie mohorata. sunt cenusiul norilor.
mi-e frica si mi-e dor.
in noaptea asta mi-e dor de tine.

cry baby