daca as reusi sa ma ridic din pat, sa ies dintre perne si paturi
as face, poate, multe lucruri. daca as reusi sa nu mai privesc cerul de plumb, mi-as regasi zambetul. daca aroma asta de toamna rece nu mi-ar intra in suflet atat de adanc, cu siguranta ca as sti sa spun povesti. mor incet, mor putin cate putin, mor de frig, de nori si de ploaie rece, mor de dor de soare, mor sufocata de neputinta si de fumul tigarilor mele. nu deschie ferestra! nu-mi aduce in casa lumina moarta a lui noiembrie si vaietul pasarilor triste. nu vreau sa respir miros de frunze moarte, nu vreau sa vad cum ziua moare napadita de tristetea amiezei intunecate. ma simt bolnava, urata si batrana, pierduta si uitata, rece si desfrunzita
mi s-au uscat aripile si-au cazut in noroi
ma dor ochii de la atata cenusiu si maine e-atat de aproape incat intind mana si-i simt apasarea.
gandurile-mi sunt pasari calatoare, fugite spre soare. oamenii-mi sunt straini, suflete ascunde sub pelerine de ploaie, orele-mi sunt lungi si intunecate,
adorm si ma trezesc in aceeasi neclintire si-am am obosit ca, ascunsa de lume, sa astept.
daca scap si de toamna asta, am sa traiesc o vesnicie.
luni, 16 noiembrie 2009
luni, 9 noiembrie 2009
nunta in cer si pe pamant
cand m-am asezat la masa, masa impodobita exagerat cu flori verzi, mere verzi, pietricele de plastic verde-smarald, cu servete albe si servetele verzi, cand abia am avut loc sa-mi inghesui, cu bunavointa vecinului din stanga, pachetul de tigari si sa-mi trantesc in farfurie o scrumiera asemanatoare uneia pe care am furat-o, acum vreo 22 de ani de la poiana brasov, scrumiera alba cu dunga albastra pe care scria ont carpati - singura diferenta era ca acum lipsea marca pe atunci inregistrata a turismului romanesc - deci cand m-am asezat la masa, pastrandu-mi pe umeri haina, era racoare in sala placata cu marmura intre timp ciobita, mi-au cazut ochii pe cartonul (verde!) inghesuit intre pahare. si, cu o curiozitate tampita, am luat in mana acel carton (verde) pe care mi-era scris, cu litere mari (negre), numele. si rasucindu-l asa pe toate partile mi-am dat seama
ca el era, de fapt, un plic.
un gest de atentie, nu-i asa, din partea gazdelor, tinerii insuratei care s-au gandit la toate, care ne-au pus cate un plic pe masa, ca sa ne scuteasca pe noi, invitatii, de neplacerea de a scobi prin genti sau de a susoti peste masa in cautarea unei variante civilizate de a inmana ...darul. fiecare cu plicul lui, frumos inscriptionat, sa nu se creeze vreo confuzie, sa stie mirele si mireasa, sa stie socrul mic si soacra mare, exact sa stie ei cine si cu cat a contribuit la bunastarea proaspetei familii.
eu stiu ca asa se face. stiu ca nuntile astea, cu mirese si gurista, cu sarmale si hora, cu vin la carafa si sute de invitati, se fac tocmai pentru ca tanara familie sa stranga acolo, macar de-o excursie in tenerife si-o masina de spalat. desi nu gust, inteleg asta, motiv pentru care aleg, uneori, sa mai asist la cate o nunta si sa particip la achizitionarea frigiderului, mai ales daca port mirelui/miresei o eventuala simpatie.
totusi, la toate aceste fericite evenimente la care m-am imbracat in rochie si m-am asezat la masa, a existat un soi de discretie. de intelegere si acceptare tacita a acestui obicei. ba, de cele mai multe ori, mirii, cand si daca a venit vorba de "cat e tacamul", acest gen de intrebare penibila si stanjenitoare, au refuzat orice fel de discutie pamanteasca pentru o asemenea cereasca uniune. si totul a venit de la sine. macar aparent. si-am fost, pe cuvant, si la nunti frumoase.
dar ieri am fost la nunta unui tanar amic
unde,
lasnd la o parte faptul ca atmosfera m-a dus cu gandul la adolescenta mea presarata cu diverse chefuri prin restaurantele hotelurilor de la sinaia sau neptun (in conditiile in are speram sa nu mai revad vreodata usile alea cu furnirul umflat de la umezeala, "termopanele" romanesti dinainte de 89, cu ramele metalice facute la slatina, bucatile cele de marmura crem cu imbinari jucause, scaunele cu picioare de fier drapate cu panza alba si tavanele casetate, de care atarna lustre de cel mai adanc prost gust, cele din care tronau in apartamentele muncitoresti ale anilor 80), deci lasand la o parte decorul nefericit, am primit peste pane cu gust de gogosi si friptura de porc cruda (si spun asta eu, care sunt amatoare de friptura in sange), in carafe aburite ne-au adus singurul model de vin dulceag si-un gin tonic de la care m-a durut capul amarnic, fara sa fi facut vreun exces, si, pe langa toate orele pierdute in zadar privind cum un dj obosit se chinuia sa mixeze hore cu piese latino, pe langa toate astea
plicul verde deschis m-a urmarit, ranjind had pe masa prea stramta si prea incarcata, toata noaptea. plicul in care trebuia sa pun darul. evident. ostentativ. ordinar.
am fost, ieri, la nunta unui amic ce inca nu a implinit 30 de ani. o nunta de oameni civilizati (?!). o nunta la care mai bine de jumatate dintre invitati erau tineri. o nunta anuntata si pregatita de mai bine de juma de un an. am fost, ieri, la o nunta si m-am simtit ca la inmormantare. la inmormantarea sperantelor mele ca in mentalitatea oamenilor se va schimba ceva. am inghitit tot acest praf in ochi ( si-n gura) aruncat de o proaspata familie, care, cu investitie minima, cu o totala lipsa de respect fata de invitatii-platitori, cu o nesimtire sinistra, au pus-o de-o uniune organizata ca sa scoata un ban. care au gasit ca solutie de criza sa adune aproape 200 de oameni intr-un restaurant dintr-un fost hotel al partidului comunist, sa scurga in carafe vin varsat prost si mancare pe care n-o mai gasesti nici in crasma de la gara titu si sa astepte, in plicuri verzi distribuite pe mese, darul personalizat.
probabil ca, dupa prima jumatate de ora, dupa ce le-am dat nenumarate coate comesenilor in incercarea de a-mi face loc sa ajung pana la scrumiera de pe masa, ori sa las cafeaua (proasta) pe care am cerut-o, cu tupeu si impotriva tuturor regulilor nuntii, motiv pentru care ospatarii au tinut o sedinta scurta, sa vada daca asa ceva le este permis, dupa acea jumatate de ora in care mi-a fost frig si-am inteles ca particip, cu voia mea, la o mascarada ieftina platita scump, ar fi trebuit sa plec. dar, nu ma intrebati de ce, am ramas. si am platit. am pus banii in plicul verde. n-am avut insa puterea sa-l duc, zambind complice, mirilor si sa fac fotografia de final. l-am lasat pe masa, ca la carciuma.
nu ma mai chemati la nunti, prieteni. pentru mine e mai ok sa ne vedem la un bar pe lipscani, unde e aglomeratie si fum, sa bem o bere si sa va dau direct darul. il pun eu in plic, promit.
ca el era, de fapt, un plic.
un gest de atentie, nu-i asa, din partea gazdelor, tinerii insuratei care s-au gandit la toate, care ne-au pus cate un plic pe masa, ca sa ne scuteasca pe noi, invitatii, de neplacerea de a scobi prin genti sau de a susoti peste masa in cautarea unei variante civilizate de a inmana ...darul. fiecare cu plicul lui, frumos inscriptionat, sa nu se creeze vreo confuzie, sa stie mirele si mireasa, sa stie socrul mic si soacra mare, exact sa stie ei cine si cu cat a contribuit la bunastarea proaspetei familii.
eu stiu ca asa se face. stiu ca nuntile astea, cu mirese si gurista, cu sarmale si hora, cu vin la carafa si sute de invitati, se fac tocmai pentru ca tanara familie sa stranga acolo, macar de-o excursie in tenerife si-o masina de spalat. desi nu gust, inteleg asta, motiv pentru care aleg, uneori, sa mai asist la cate o nunta si sa particip la achizitionarea frigiderului, mai ales daca port mirelui/miresei o eventuala simpatie.
totusi, la toate aceste fericite evenimente la care m-am imbracat in rochie si m-am asezat la masa, a existat un soi de discretie. de intelegere si acceptare tacita a acestui obicei. ba, de cele mai multe ori, mirii, cand si daca a venit vorba de "cat e tacamul", acest gen de intrebare penibila si stanjenitoare, au refuzat orice fel de discutie pamanteasca pentru o asemenea cereasca uniune. si totul a venit de la sine. macar aparent. si-am fost, pe cuvant, si la nunti frumoase.
dar ieri am fost la nunta unui tanar amic
unde,
lasnd la o parte faptul ca atmosfera m-a dus cu gandul la adolescenta mea presarata cu diverse chefuri prin restaurantele hotelurilor de la sinaia sau neptun (in conditiile in are speram sa nu mai revad vreodata usile alea cu furnirul umflat de la umezeala, "termopanele" romanesti dinainte de 89, cu ramele metalice facute la slatina, bucatile cele de marmura crem cu imbinari jucause, scaunele cu picioare de fier drapate cu panza alba si tavanele casetate, de care atarna lustre de cel mai adanc prost gust, cele din care tronau in apartamentele muncitoresti ale anilor 80), deci lasand la o parte decorul nefericit, am primit peste pane cu gust de gogosi si friptura de porc cruda (si spun asta eu, care sunt amatoare de friptura in sange), in carafe aburite ne-au adus singurul model de vin dulceag si-un gin tonic de la care m-a durut capul amarnic, fara sa fi facut vreun exces, si, pe langa toate orele pierdute in zadar privind cum un dj obosit se chinuia sa mixeze hore cu piese latino, pe langa toate astea
plicul verde deschis m-a urmarit, ranjind had pe masa prea stramta si prea incarcata, toata noaptea. plicul in care trebuia sa pun darul. evident. ostentativ. ordinar.
am fost, ieri, la nunta unui amic ce inca nu a implinit 30 de ani. o nunta de oameni civilizati (?!). o nunta la care mai bine de jumatate dintre invitati erau tineri. o nunta anuntata si pregatita de mai bine de juma de un an. am fost, ieri, la o nunta si m-am simtit ca la inmormantare. la inmormantarea sperantelor mele ca in mentalitatea oamenilor se va schimba ceva. am inghitit tot acest praf in ochi ( si-n gura) aruncat de o proaspata familie, care, cu investitie minima, cu o totala lipsa de respect fata de invitatii-platitori, cu o nesimtire sinistra, au pus-o de-o uniune organizata ca sa scoata un ban. care au gasit ca solutie de criza sa adune aproape 200 de oameni intr-un restaurant dintr-un fost hotel al partidului comunist, sa scurga in carafe vin varsat prost si mancare pe care n-o mai gasesti nici in crasma de la gara titu si sa astepte, in plicuri verzi distribuite pe mese, darul personalizat.
probabil ca, dupa prima jumatate de ora, dupa ce le-am dat nenumarate coate comesenilor in incercarea de a-mi face loc sa ajung pana la scrumiera de pe masa, ori sa las cafeaua (proasta) pe care am cerut-o, cu tupeu si impotriva tuturor regulilor nuntii, motiv pentru care ospatarii au tinut o sedinta scurta, sa vada daca asa ceva le este permis, dupa acea jumatate de ora in care mi-a fost frig si-am inteles ca particip, cu voia mea, la o mascarada ieftina platita scump, ar fi trebuit sa plec. dar, nu ma intrebati de ce, am ramas. si am platit. am pus banii in plicul verde. n-am avut insa puterea sa-l duc, zambind complice, mirilor si sa fac fotografia de final. l-am lasat pe masa, ca la carciuma.
nu ma mai chemati la nunti, prieteni. pentru mine e mai ok sa ne vedem la un bar pe lipscani, unde e aglomeratie si fum, sa bem o bere si sa va dau direct darul. il pun eu in plic, promit.
vineri, 6 noiembrie 2009
out of service
dorm noaptea, dorm ziua. dorm la intamplare, ma trezesc si ma culc iar. sunt obosita cum n-am mai fost de-o viata. ascult jazz si beau cafele, joc farmville pe facebook si am scris opt pagini din viitorul meu roman. urasc ploaia, dar o astept si ma indur greu sa-mi schimb caraghioasele haine de casa cu o pereche de blugi, ca sa dau o tura prin civilizatie. stau singura cu zilele si nu fac nimic. nu-mi sun prietenii, nu citesc, nu visez. nu sunt deprimata, nu mi-e dor. ma simt ca scoasa din functiune si mi-e bine. mi-e urat, dar mi-e bine. raman minute in sir cu ochii agatati de fereastra si urmaresc zborul pasarilor. vad iarba cum moare si imi compatimesc trandafirii care, cu o ultima rasuflare de toamna, au inflorit stingheri, printre frunzele palite de bruma.
in linistea miezului de zi, descopar sunete alarmante. frigiderul piuie enervant,ca o alarma de masina, daca il uit deschis. cuptorul cu microunde are cantecul lui. trei piuituri scurte si stridente, pauza, trei piuituri, pauza. un morse al electrocasnicelor, joc in care intra si telefonul fix, pe ale carui taste se aseaza, din intamplare, cainii. piiiiiiiiiuuuuuuuuu. centrala termica sufla ca un pui de vant starnit din senin cand se lupta sa ajunga la temperatura pe care i-o cer: 25 de grade, habitat de luna mai. se aprind becuri, se sting, cica asa e normal. am pictat toate ghivecele din casa si-am lucrat un mozaic pe o bucata de trotuar din curte. nu l-am terminat, ca mi-a fost frig. cainii intra buluc in casa cu miros de toamna. de-acum mi-e somn si pesemne mi s-au copt si capsunile.
in acest noiembrie apasator, supravietuiesc totusi. sunt in stand by. ma tem ca in curand o sa incep sa piui alarmant, daca perna pe care ma sprijin nu e asezata cum trebuie.
in linistea miezului de zi, descopar sunete alarmante. frigiderul piuie enervant,ca o alarma de masina, daca il uit deschis. cuptorul cu microunde are cantecul lui. trei piuituri scurte si stridente, pauza, trei piuituri, pauza. un morse al electrocasnicelor, joc in care intra si telefonul fix, pe ale carui taste se aseaza, din intamplare, cainii. piiiiiiiiiuuuuuuuuu. centrala termica sufla ca un pui de vant starnit din senin cand se lupta sa ajunga la temperatura pe care i-o cer: 25 de grade, habitat de luna mai. se aprind becuri, se sting, cica asa e normal. am pictat toate ghivecele din casa si-am lucrat un mozaic pe o bucata de trotuar din curte. nu l-am terminat, ca mi-a fost frig. cainii intra buluc in casa cu miros de toamna. de-acum mi-e somn si pesemne mi s-au copt si capsunile.
in acest noiembrie apasator, supravietuiesc totusi. sunt in stand by. ma tem ca in curand o sa incep sa piui alarmant, daca perna pe care ma sprijin nu e asezata cum trebuie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)