uneori il uit. nu-l astept, nu stiu sa-l astept. doar cand se intoarce inteleg cat de mult mi-a lipsit. ma atrage. ii ascult de multa vreme cantecul, ii ador soaptele pierdute prin iarba primaverii. as alerga cu el de mana prin paduri tinere, l-as urmari printre muguri de roua. ma atrage suieru-i rece de iarna cand izbeste cu putere ferestrele. urla si-mi cere sa-l primesc in casa, in suflet, sa-i fac loc in patul cald, sa-l las sa ma imbratiseze, sa ma iubeasca. sa-l ascult, sa-l ascult.
dar cel mai mult il iubesc vara. nu-mi pasa ca ridica fustele tuturor femeilor din oras. nu-mi pasa ca le mangaie chipurile. eu stiu cand e numai al meu. il las sa ma invaluie, sa-i simt puterea, sa-mi fluture parul, rafalele sa ma palmuiasca, sa-mi feresc privirea, sa inchid ochii. ma prefac ca mi-e frica, dar fiecare fibra din corpul meu ii asteapta atingerea. stie si el si vrea sa se joace cu mine. se opreste brusc prefacandu-se ca a plecat, se ascunde dupa copaci, ma pandeste la urmatorul colt de strada, ma mangaie tandru pe spate si se repede la mine, din toate partile, cu toate puterile, ma inconjoara, ma infioara, ma ameteste. e peste tot, e nicaieri, il simt, il am, dar nu-l pot atinge. nu-l pot vedea. am fost femeia vantului, azi. apoi a fulgerat si a-nceput ploaia.
2 comentarii:
Mie imi place senzatia cand simti ca vantul iti ataseaza aripi la maini. E o senzatie pe care am trait-o de mult si de atunci o retraiesc de cate ori se poate.
Frumoasa poveste.
multumesc :)
cunosc senzatia si o asociez, pesemne gratie unei povesti minunate, cu marea. vantul si marea, ce combinatie cu aripi! si ce aripi!
Trimiteți un comentariu