claudiu

am iubit, de-a lungul (si de-a latul) vietii mele, destui barbati. dar nici unul nu mi-a ramas atat de adanc scris in inima. si atat de clar intiparit in minte.
dupa atata vreme, c-au trecut ani de-atunci, inca respir adanc cand gandu-mi il cauta printre amintiri. si intotdeauna il asociez cu mirosul de frunze al toamnei. si cu cel al iernii, in paris. dar tocmai despre asta am a povesti.

azi am vazut un tip pe strada, un barbat a carui silueta mi-a amintit de claudiu. cum dracu de n-am nicio poza cu el? si cum de-l pot recompune atat de bine? vorba cu vorba, gest cu gest, de parca ar fi fost ieri.
am intepenit cand l-am vazut prima oara, era o seara de toamna, pe o terasa din bucuresti. mirosea afara a frunze uscate, era racoare si statea sa ploua. eram o gramada, stransi unii in altii la o masa. stiu ca radeam in hohote si mai stiu cum am tresarit si mi-a inghetat rasul cand l-am privit. mi-a cazut capul. mi-a cazut si s-a facut bucati.

avea 23 de ani pe-atunci. de loc dintr-un oras din ardeal, statea de aproape un an la paris, statea ilegal si muncea "la negru". era barman intr-un local italienesc. dar asta aveam sa aflu cateva ore mai tarziu, fumand amandoi dintr-o tigara, ascunsi pe balconul de la apartamentul prietenei mele, la o petrecere ad-hoc pe care a suportat-o in acea seara, biata fata, obligata de mine.

claudiu, claudiu. l-am zarit in secunda in care a aparut in campul meu vizual. mi-a furat privirile. inima a prins a-mi bate mai repede. cand am inteles ca are sa stea la masa cu noi, caci era in vizita la bucuresti taman la un amic de-al meu, am innebunit, am innebunit. m-am topit.
n-am sa uit, n-am sa uit niciodata. usor timid, usor infrigurat, purta o geaca de blugi albastra. avea parul negru, discret grizonat in ciuda varstei si tuns scurt, tenul inchis, ten de marocan si contrastul senzational cu ochii, ochi verzi-galbui, ochi incredibili, ochi atenti. ochi de pisica. fata prelunga, pometii ferm conturati, nasul drept, zambet fantastic, zambet care lumineaza fata. maini superbe, voce calma si joasa cu accentul molcom al ardelenilor, cantat cu senzualitate de francez. imi amintesc ca m-a fascinat. era asezat in fata mea, la mica distanta si nu ma puteam impiedica sa-l privesc. nu mai vorbeam, nu mai respiram. eram pierduta, ametita, beata de el.
am smucit-o pe prietena mea si-am tarat-o dupa mine la baie. "m-am indragostit". imi ardeau ochii. "mie nu mi se pare cine stie ce", mi-a spus si am urat-o. dar aveam deja un plan. "vreau sa dam o petrecere la tine". stiam ca-i sunt parintii plecati, stiam. "cand?" m-a intrebat mirata. "azi". imi zvacneau tamplele. "nici gand". am rugat-o, m-a refuzat. am implorat-o, am amenintat-o, m-a refuzat, i-am promis fusta mea de piele, senzationala mea fusta de piele neagra, am convins-o. era joi seara, joia oarba...

a acceptat pe loc invitatia, fara nicio intrebare, fara niciun comentariu. trei luni mai tarziu, in miez de noapte, in patul mare dintr-o camera stramta de pe rue saint-jacques din paris, claudiu mi-a povestit ca, in vreme ce eram la baie, i-a cerut numarul meu de telefon amicului nostru comun. ca voia sa ma mai vada. ca TREBUIA sa ma mai vada. provocare? noroc? intamplare ? chimie? sau pur si simplu dragoste, dragoste la prima vedere? nu stiu. n-am sa stiu niciodata.
stiu doar ca in seara aceea, in drum spre cheful aranjat in toaleta unui local, mergand pe jos prin toamna, claudiu si-a potrivit pasul cu al meu si mi-a oferit bratul.

dupa doua zile il insoteam in gara de nord. pleca, pleca purtand in minte sufletul meu. ne iubeam, incredibil, enorm, prosteste, absurd, ne iubeam dupa o mie de cuvinte si imbratisari furate pe la colturi de strada. chipul lui frumos, itit in dreptunghiul ferestrei de tren, ochii palizi inotand in lacrimi retinute, durerea sfasietoare din suflet pe peronul devenit pustiu, toate m-au urmarit multa vreme, umbre lungi in nopti albe, negre nopti.

in luna decembrie a anului 1991, primeam o invitatie semnata de un cetatean francez cu nume italian. aprig si sentimental, patronul lui claudiu se saturase de imensele notele de plata de la telefonul din bar. si-i facuse hatarul angajatului din romania care iubea o fata de departe...
trei saptamani. trei saptamani de iubire, in prima luna a lui 1992. clipele s-au dilatat si-au umplut lumea. nu-mi amintesc decat fericire. ochii lui claudiu in intuneric. mana mea pierduta intr-a lui. iubire, iubire. si mirosul de iarna la paris.

pe urma eu n-am vrut sa raman, pe urma el n-a vrut sa se intoarca, pe urma am plans amadoi, pe urma m-a durut, pe urma ne-am scris, pe urma am sperat, pe urma, oh, pe urma durerea s-a stins, arsa de soarele verii, pe urma...

trei ani la rand, in luna ianuarie, am primit aceeasi carte postala. nesemnata. o sepia cu o imbratisare sfasietoare pe un pod. era iarna, la fel ca atunci. in fotografie nu, nu eram noi, dar locul mi-l aminteam. si imbratisarea. de fapt mi-o amintesc si-acum.
la paris, insa, n-am mai fost niciodata.