marți, 31 iulie 2007
"Impietate"
Sunt trista cand moare un om, orice om. desi cred ca trece intr-o alta forma de existenta, tot sunt trista. m-a intristat si moartea batranului Teoctist, dar fara sa ma atinga. nu l-am perceput ca pe un patriarh. nici ca pe un sfant. m-a impresionat profund in doua momente, mai intai ca simbol, vazandu-l alaturi de Papa Ioan Paul in Romania - si-am fost mandra de el - si a doua oara la televizor, stergandu-si lacrimile provocate de amintirea mamei sale. ii cunosc biografia scrisa, am plecat urechea si la controversele din jurul lui, accept si recunosc toate lucrurile bune si frumoase pe care le-a facut sau le-a spus. dar, si iertata sa-mi fie impietatea, nu pot sa intru in randul compatriotilor mei care-l admira acum neconditionat, numai pentru ca a trecut in lumea celor drepti. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
O impietate tipica oamenilor care, asezati in sala de teatru a vietii pe scaunele din fata, realizeaza ca actul final este unul real, serios si imposibil de anulat. In fata evidentei mortii, puseele acestea de pietate cu termen de valabilitate redus, nu sunt nimic altceva decat o secunda de teama si respect impuse de o moarte pe care, cata vreme suntem sanatosi si avem rudele in viata, tindem s-o ignoram plecand de la o confuza premisa ca noua nu ni se poate intampla...
In cateva zile, batranul Teoctist va fi uitat. La fel cum si altii au fost uitati. La fel cum tu, eu, noi toti vom fi uitati.
Se vor mai aduna oamenii, o data pe an, sa ne pomeneasca...
Trimiteți un comentariu