in lumea ei

a sunat telefonul, indelung a sunat pana am reusit sa-l aud. "mai, am nevoie de ajutorul tau!" mi-a spus brutal femeia a carei voce n-am recunoscut-o. imi cer scuze, dar nu stiu cu cine vorbesc, poate ca ati gresit...
"maaaai", a strigat femeia cu vocea sugrumata
"sunt narcisa"
narcisa!
draga mea, draga mea..
ce faci?

"mai" a continuat vocea aceea, ce era a narcisei, dar nu era a ei, voceea aceea ce mi-o aminteam calda, dar acum imi zgaria timpanul cu inflexiuni stridente
"aici, la mine la bloc, sunt niste copii in carucioare...
pauza....
asa
pauza
spune narcisa, am incurajat-o
(am simtit teama. o teama ciudata, de parca as fi vorbit cu o fantoma)
apoi a reizbucnit, poruncitor, aproape isteric
"trebuie sa faci ceva pentru ei. ei stau aici toata ziua si nu mai suport, trimite-i undeva, in concediu, poate la mare..."
m-am trezit, intreband absurd
cati ani au copiii?
"ei, sunt mari" a raspuns ezitant prietena mea, "au peste 30 de ani, au 32 de ani, 33... sunt sot si sotie. trebuie sa-i trimiti undeva, te rog, te rog..." si glasul i s-a frant in plans.
spune-mi unde esti, i-am zis, spune-mi unde esti si vin acum la tine...
"nu te supara", mi-a raspuns sec "dar nu vreau sa-mi pierd vremea cu tine. ajuta-i pe copii si gata. atat" `

mi-a inchis. o raza de soare, aruncata piezis pe podea, m-a facut sa tresar. parea un drum luminos, un drum catre o alta lume. catre lumea ei. o durere surda mi-a sagetat inima. am sunat inapoi.
narcisa, i-am spus, narcisa
"ce vrei?"
am sa-i ajut pe copiii aia...
"multumesc", a soptit. si-a inchis.