de la un timp nu ma mai regasesc in nimic. adeseori ma simt de parca as fi un vapor caruia, in mijlocul oceanului inghetat, i s-au stricat motoarele. si degeaba-si umfla panzele, ca nicio boare de vant nu-i tulbura nemiscarea. si-atunci, incarcat cu ganduri, amintiri, sperante, pluteste in deriva in cautarea unui tarm prea indepartat, inconjurat de ghetari amenintatori.
traiesc rutinat, fara sa gasesc vechea bucurie a vietii. rar zambesc diminetilor insorite, si mai rar visez in noptile calde si vesele. de ceva vreme orele-mi sunt albe, sunt lungi si chinuite de ganduri negre, de insatisfactii, de intrebari, de dezamagiri. nu mai rad. cateodata nici nu vorbesc. ma copleseste lehamitea si zac.
mi-am zis ca, poate, am imbatranit. si ca am obosit.
mi-am zis ca, poate, m-am schimbat. ca paharul din care intotdeauna am vazut jumatatea plina a fost varsat pe jos de un gest nerabdator al destinului. mi-am facut griji, m-am luptat cu demonii din mintea mea. si, la un moment dat m-am oprit.
dar n-am imbatranit si nici n-am obosit. doar m-am lasat coplesita de marea lehamite a lumii. doar m-am lasat prinsa in vartejul nefericit al nazuintei marunte, in noianul de false probleme si iluzii. doar am tacut cand trebuia sa vorbesc, doar am ras cand trebuia sa plang. doar mi-am tradat sufletul.
din fericire, niciuna dintre aceste greseli nu e iremediabila.
si vaporul ala patetic din mijlocul oceanului inghetat n-are nevoie nici de motoare, nici de vant. si nici de vreun tarm, apropiat sau indepartat. el e-o poveste si are, de rezerva, o pereche mare de aripi albe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu