vis de iubire pierduta

cand o vazuse in fata usii lui, in miez de noapte, mica, plansa, cu rimelul intins dizgratios pe obraji, cu cearcane adanci si trupul zgaltait de suspine, cu hainele-i elegante aratand caragios pe umerii slabiti, nu rezistase. desi jurase ca n-are s-o mai vada niciodata, nici sa-i vorbeasca. ar fi trebuit, da, asa ar fi trebuit, sa-i spuna sa plece, sa-si vada de drumul ei, de drumul ei incalcit, de viata ei haotica, de nebunia ei.
doar ca inima ii batuse mai repede, un val de caldura ii cuprinsese sufletul, mainile ii tremurasera, aripi scuturate de vantul de noapte.
o iubise. o iubise asa cum un barbat iubeste o femeie. cu tandrete, cu pasiune, cu grija. isi pusese sufletul la picioarele ei, iar ea il calcase cu tocurile ascutite ale cizmelor lungi de piele. o, si-o iertase, de-atatea ori o iertase. atatea tristeti isi inghitise in noptile lungi in care-o astepta la fereastra pana cand tacanitul nesigur al tocurilor se-auzea pe dalele aleii. atunci stingea repede tigara si se furisa in pat, prefacandu-se ca doarme.
se dezbraca pe intuneric, fosnetul cald al hainelor ei ii zgaria urechile si-apoi se strecura alaturi de el in patul mare, ii mangaia ceafa cu buzele si adormea.
plangea in somn uneori. si-atunci ii era mila de ea, mila de i se sfasia sufletul si ii mai acorda o zi, o saptamana, un timp. poate...
o alungase intr-o zi. si ea plecase fara un cuvant, fara o lacrima, fara sa privesca inapoi desi de-acolo, de la fereastra noptilor lui, o strigase in tare in gand, ii strigase numele, isi strigase iubirea, disperarea, sufletul chinuit. sperase pentru o clipa sa-i mai vada privirea, sa-i spuna, sa-i spuna. sperase sa se intoarca.
si-acum, dupa atata vreme, statea in fata usii lui, in miez de noapte. mica, plansa, cu rimelul intins dizgratios pe obraji.
nu se schimbase prea tare. cu aceleasi gesturi repezite isi aprinsese tigara si-si aruncase un picior peste celalalt dezgolindu-si pulpa fina. pulpa fina, genunchiul ei de femeie frumoasa. plangea fara incetare, fara zgomot, lacrimi lungi se rostogoleau sarate, iar el statea, statea in fata ei pe scaun fara sa indrazneasca sa o intrebe ceva, aproape fara sa respire, cu frica si veneratia pentru un vis pe care-l tii strans intre pleoape, un vis pe care ti-e teama ca, o data ce te trezesti, ai sa il pierzi.
intr-un tarziu isi sprijinise capul pe brate, bratele dezgolite si aramii pe care i le sarutase de atatea ori, si adormise. acolo, pe scaunul lui din bucatarie, capul ei frumos, capul ei drag pe masa lui din bucatarie, femeia, femeia pe care o iubise cu disperare, pe care o iubea cu tristete, dormea respirand usor, suspinand in somn, cu obrazul lipit de musamaua verde-praz pe care ea o cumparase, odata, demult.
tandru, mergand in varfurile picioarelor si ale sufletului, ii acoperise umerii cu o patura usoara. cu degetele ii atinsese parul matasos, o adiere. stinsese apoi lumina si el insusi se asezase pe un scaun, de veghe dragostei pierdute. intr-un fel, intr-un fel ciudat si neinteles, era fericit.
pesemne ca-l furase somnul.
dimineata cruda i-o rapise de langa el. daca n-ar fi fost tigarile strivite in scrumiera, strivite asa cum numai ea le chinuia pana aproape sa le transforme-n pulbere, ar fi zis ca a visat. in camera plutea inca parfumul ei de femeie.
cu ochii tristi, cu umerii prabusiti si inima grea s-a ridicat de pe scaun. tiptil a iesit din propria-i bucatarie, a iesit din propria-i viata. dar sufletul i-a ramas acolo, mangaind tandru pe par amintirea ei.