radacini

au venit pe dunare in jos, pe la 1900. nu stiu cum de-au ales sa se-aseze taman in satul ala din inima baraganului. sau n-am stiut pana ieri.
tata imi promitea mereu ca are sa ma duca acolo. dar, de fiecare data intervenea ceva, mereu altceva. cred insa ca nu voia sa mearga. cred ca ii era frica de emotiile prea puternice, de lacrimi si nostalgii devastatoare. tata era un sentimental.
ieri am fost acolo. in satul din inima baraganului, unde s-au nascut bunica si tatal meu, neam de sarbi alungati de saracie din propria lor patrie. au plecat sa-si caute fericirea in aspra campie romana. cu pamantul ei brun, cu vanturile crunte si colbul auriu pe care le-am simtit ieri pana in adancul sufletului. am apucat-o pe un drum al carutelor, prin mijocul campului. kilometri intregi de pustiu, de culori incredibile, de umbre ale sfarsitului de septembrie, toata invaluite in zambetul bland, zambetul bland al tatalui meu. cu praf, praful baraganului in ochi, in gura, pe masina si in masina, m-am temut pentru o clipa ca realul meu s-a fisurat si m-a aruncat in ceata colbului de amintire. ca m-am ratacit alergand dupa trecut.
si-atunci, dupa un mal de pamant, protejat de-o bariera de salcami batrani, mi s-a aratat. calm, in soarele amiezii, ca o poveste unde pana si visele dorm mangaiate de vant, de talangile vacilor, de gaini zburatacite si zambete de copii. mi-a tresarit inima, mi-au adormit toate tristetile, necazurile s-au amestecat in praful baraganului si duse au fost.
*
casa turtita si varuita-n alb care adaposteste primaria pare parasita. usi batrane si scorojite scartaie a paguba si pana si zgomotul pasilor mei suna fals. o usa intredeschisa si-o clanta nesigura.
de partea cealalta a unei mese cu pretentii de birou, femeia bruneta care poarta o bluza de culoarea untului ma priveste pe deasupra ochelarilor cu rame negre. incheietura mainii stangi ii e stransa de doua bratari egiptene si are la gat, atarnat de-un snur negru, un medalion de argint vechi, de un farmec naucitor. are pe chip surasul unei alte lumi. si pare din alta lume, din cu totul alta lume. si eu, eu care de obicei turui cu mare usurinta, acum nu-s in stare sa pronunt nimic. ingaim aiurea cate ceva, nu gasesc vorbe potrivite, ma fastacesc si-n cele din urma, fara niciun cuvint, ii intand hartia pe care aproape c-o mototolisem intre degete. "bunica", incerc sa spun, insa abia daca soptesc. "bunica", "tata".... lacrimile imi inghit cuvintele. plang din senin, fara sa inteleg ce se intampla, fara sa pot sa ma opresc, plang coplesita de emotii, de amintiri, acolo, in mijlocul unei camere din primaria satului unde s-au nascut bunica si tatal meu.
imi face semn sa ma asez, privirea ii e calda si, la randu-i fara sa spuna nimic, se ridica si cotrobaie intr-un fiset metalic, masiv si ruginit. tine in brate apoi un catastif prafuit, il tine ca pe o comoara, ii sterge praful cu palma ca intr-o mangaiere si-l aseaza cu grija pe masa. e arhiva anului 1912. anul in care s-a nascut bunica-mea, dobrita.
*
imi copiaza pe o foaie, cu o caligrafie ce seamana perfect cu inscrisurile anului 1912, franturi de viata. in vremea asta imi povesteste despre arhive, despre farmecul si secretele lor, despre lucruri uimitoare care ti se dezvaluie, despre oameni si vremuri. timpul se opreste si ani trecuti navalesc peste noi in camera mica, numele moasei ce a asistat-o pe strabunica la nastere si-apoi fiica moasei e cea care l-a adus pe lume pe tata si o ruda de-a mea, un frate al strabunicii mele care a murit pe front, undeva, la poalele unui deal, asistat de colonelul doctor nu stiu care si vegheat de camarazii sai, mircea si dumitru. toate, toate sunt scrise acolo, femeia rasfoieste paginile si recompune povesti nestiute ale familiei mele.
nu stiu cat timp am ramas acolo. ani, zeci de ani, poate.
afara, in praful auriu al satului unde s-au nascut bunica si tatal meu, soarele coborase catre campie. sa-si faca culcus in fan. sa doarma tolanit in pamantul brun al stramosilor mei, pamant adoptiv pe care ei tare l-au iubit. si-n el se odihnesc acum, odihneasca-se in pace.