duminică, 9 septembrie 2007

poveste amara


(cand am cazut, m-ai ridicat. cand m-am ratacit, m-ai gasit. am plans si-ai ras de mine. cand ai murit, eu am uitat.)

sa nu-mi spui ca nu te doare. ca nu te arde dorul, in capul pieptului te arde. ba sa-mi vorbesti despre tristeti intamplatoare, despre ore lungi si amare, amare ca frunzele de pelin mestecate una cate una, una dupa alta. sa-mi povestesti cum respiratia ajunge soapta, suspin ajunge. cum mintea se transforma in ghem de sarma ghimpata, in gard inalt, de netrecut, al curtii din copilarie. sa-mi spui cum e sa mori, putin cate putin.

umblam desculti prin fluturi si liliac, alb liliac. coada soparlei, coada rece si gri ramasa stinghera in mana mea mica. papusa veche cu parul retezat pe care-am aruncat-o in balta verde a broastelor. de ce te-ai dus sa mi-o aduci? de ce mi-a fost mila de ea, cand am vazut-o singura si murdara, cu matasea broastei in parul galbui? de ce am plans?
si lumea ta se face praf. iti intra in nas, in gura, in ochi. purtat de vantul aprig al uitarii, te ineaca, te sufoca si lacrimi lungi ti se intind murdare pe obraj, de ce plangi, de ce plangi, mi-e dor s-alerg prin sufletul meu, prin iarba uda de roua diminetilor tale, mi-e dor sa fiu copil cu genunchii juliti si pete de iarba pe coate, sa plang de mila papusii cu parul murdar. sa pun la loc coada soparlei, ce daca, ce daca ii creste alta?
se innopteaza si balta are reflexii albastre, traieste acolo o zana ascunsa in radacina copacului rasturnat, doar noaptea se arata, culege miere din stele si amintirea o transforma-n vis, in noaptea asta am s-o astept, e frig si mii de tantari roiesc haotic, ustura juliturile din genunchi, am s-o astept, oracaie broastele pierdute-n amoruri, am s-o astept. am curatat de-acum papusa, cu maneca tricoului i-am sters chipul impietrit. si coada soparlei e-mpachetata in batista pusa cu grija in buzunarul pantalonilor scurti. am s-o astept.

nu plange-acum. de ce te doare? ca zanele sunt din povesti, dar dorm adanc in curtea liliacului alb? ca-i gardul inalt, de netrecut? ca-i mintea ghem de sarma ghimpata? te arde dorul, vezi, in capul pieptului te arde… plangi pentru c-ai murit, putin cate putin?

5 comentarii:

greenfield spunea...

Frumos dar trist. De ce ne coplesesc tristetile?

Anonim spunea...

te-am visat. aveai parul negru, ochii negri si alergai pe o plaja imensa cu un voal albastru in maini. veneai spre mine. cand te-ai apropiat destul ca sa-ti zaresc zambetul, ai disparut si m-am trezit dezamagit.

Anonim spunea...

fly cand ai fost ultima oara la medic?

zuzeta spunea...

eu nu inteleg ceva. eram destul de departe ca sa nu-mi vezi zambetul, in schimb ai zarit ca am ochii negri.hm, medic? un oculist?! :))

zuzeta spunea...

greenfield, tristetile sunt parte din viata noastra, nu? mai mici sau mai mari, mai rare sau mai dese.
eu sunt coplesita de tristete cand vine toamna. desi nu-mi dispace, anotimpul asta reuseste in marea lui parte, sa-mi declanseze drame, reale sau imaginare. ma trezesc gandindu-ma la lucruri si intamplari - triste, fireste - care nu mi-au mai venit in minte de ani de zile. uneori ajung sa cred ca eu insami ma invalui in starea asta, doar pentru ca o asociez cu toamna...