chipul tristetii

e calda si inselatoare lumina lumanarilor. arunca umbre enigmatice, dezvaluie ochi stralucitori, buze senzuale, franturi de zambete, priviri. flacarile palpaie la cea mai firava adiere si schimba conturul incaperii, danseaza chipurile, incurca nuantele.
mai intai n-am stiut cine e femeia cu haine negre de la masa din capatul celalalt al camerei. mi-a parut doar familiara, dar n-am indraznit s-o studiez ca sa nu-i atrag atentia. parul ii acopera obrazul, dar i-am zarit paloarea. in intuneric ochii negri ii straluceau ca taciunii. miscarile-i pareau mecanice, iar pe chip avea o expresie inghetata care m-a infiorat.
mai tarziu, cand mi-am aruncat din nou ochii catre ea, m-a privit scurt si i-am simtit tristetea. privirea-i era obosita, surasul pierdut. era acolo si nu era. o silueta decupata dintr-o revista in alb si negru, lipita la intamplare la o masa vesela cu lumanari rosii, parfumate.
am incercat sa uit de ea, de prezenta ei bizara si apasatoare, de atractia fantastica pe care o exercita asupra mea. am refuzat s-o mai privesc, dar, clipa dupa clipa, nevoia de a-i mai intalni o data privirea a capatat contururi de obsesie. m-am intrebat daca o cunosc, am incercat sa-i ghicesc trasaturile, varsta, mi-am furisat privirea sa-i zaresc mainile.
pana la urma m-am horarat s-o studiez. am ridicat capul si m-am uitat fix, fix catre ea. la masa din celalat capat al camerei, femeia cu haine negre ma astepta. s-a uitat la mine. s-a uitat mirata. prin lumina sovaitoare a lumanarilor i-am zarit privirea cercetatoare. i-am zarit chipul, linia sprancenelor, ochii, nasul, buzele. i-am vazut pana si medalionul albastru de la gat. si pret de cateva secunde n-am recunoscut-o.
din celalalt capat al camerei, din oglinda imensa, insasi tristetea mea ma privea intrebatoare.