acasa

inainte nu-mi era teama de schimbari. nu-mi faceam probleme sau, oricum, nu le suceam pe toate partile, pe toate fetele. imi placeau schimbarile, ma bucuram sa le fac. si-acum imi plac, cred. dar ma si sperie. e semn, da, e poate semn ca imbatranesc.
in scurt timp am sa plec dintr-o casa pe care am iubit-o si careia i-am apartinut. de cateva zile, de cate ori ajung acasa, ma cuprinde un sentiment bizar. ca si cum locuinta pe care urmeaza s-o parasesc mi-ar anihila orice forma de energie. de parca ar sti... de parca ar fi suparata, trista. ma uit in jurul meu si regasesc lucuri care-mi sunt familiare si pe care le iubesc. le-as lua, da, le-as lua pe toate cu mine si totusi nu le vreau. ma invart aiurea, mut obiecte dintr-un loc in altul. simt nevoia sa mangai perdele, sa scutur de praf vreo carte, sa umblu desculta pe gresia din bucatarie. imi sunt dragi pana si lucruri care ma enervau. caut cate ceva si-apoi uit, mi se strange stomacul, mi se face foame desi abia am mancat, sete mi se face, imi vine chef sa vorbesc minute in sir la telefon, sa plec, sa ma intorc. fire nevazute ma tin pe loc, ma leaga de amintri despre care stiu ca n-o sa le pierd, n-am cum sa le pierd. ma dor peretii, ma apasa.
plec intr-o casa pe care sper sa o iubesc. in urma cu niste ani am desenat-o in joaca pe coltul unui servetel dintr-un bar slab luminat. am visat-o, mi-am dorit-o. e parte din mine, asa cum sunt eu parte din cealalta. dar visul meu imi pare acum rece si strain. ca un barbat care m-a fascinat de la distanta, dar de care mi-e teama sa ma apropii prea tare ca sa nu-i distrug mirajul.
e prea tarziu sa ma mai opresc acum. nici nu vreau sa ma opresc. dar tot mi-e frica. unde-i acasa, de fapt? ce inseamna acasa?