coniac arad

imi aduc aminte de seara aceea
era noiembrie, ploua mocaneste, ploua urat si trist
mergeam pe strada plangand
cu rimelul intins pe obraji
fara sa-mi pese de mine, de lume
calcam haotic prin balti noroioase si parul ud mi se lipea de fata, eram murata pan la piele, plangeam, plangeam

sa fi avut vreo 16 ani
si sufeream amarnic,
considerand ca mi se furase identitatea, ca nu intelegeam lumea, ca lumea nu ma intelegea, ca viata avea sa se termine intr-o buna zi,
plangeam ca ploua si sufeream ca dupa noapte vine zi
depresie de toamna
profunda si nemotivata.

oh, viata parea ca mi se scurge lent cand am descuiat usa casei
ma durea sufletul in adancul lui
si-mi simteam trupul gol, carcasa peste nimic
in fund, pe covor, cu spatele sprijinit de un fotoliu verde
pe intuneric si in zgomot de ploaie pe pervazul de tabla
singura in casa ma simteam singura pe lume
si m-am imbatat ingrozitor
tragand boschetareste, dusca dupa dusca, dintr-o sticla de coniac arad.

cand totul a inceput sa se clatine in jurul meu, tavanul sa joace-n ritm de vals, iar stomacul sa mi se zbata-n gat
am inceput sa rad isteric, am scris rapid o poezie despre ploaie
cu litere nesigure de tipar
am deschis toate ferestrele si am aprins luminile
am dat cateva telefoane ca sa anunt ca mor
de moarte buna, caci mi-a venit sorocul
am plans apoi, la inmormantarea mea
pe urma nu mai stiu nimic
nimic.

stiu doar ca ani de zile, ani de zile de atunci
n-am suportat mirosul de coniac.