imi place ceata, dar parca ma doare.
imi ingusteaza orizontul, casele arata altfel, si strazile. nu vad, nu vad. trebuie sa-mi imaginez, mereu sa-mi imaginez ce e dincolo de ea.
ma doare ceata si ma indeamna sa fug. pereti albi miscatori care te invaluie, te invaluie. te cuprind. respir ceata, ma pipaie pe fata, mi se strecoara pe gat, pe sub guler, sarut rece si umed la radacina parului. miroase a noapte in miezul zilei, iar noaptea are chip de dimineata.
de fiecare data povestea din ceata e alta, e rosie uneori, ba alteori e laptoasa si grea, e gri inchis, infricosatoare, pluteste ori e tranparenta, o prinzi in pumni si-o ascunzi in buzunare, o calci in picioare.
ceata e magica, e lumea miscatoare in care intri si iesi fara sa stii, fata sa intelegi unde incepe si unde se termina. e labirintul prin peretii caruia treci fara sa simti.
pe nesimtite, ceata apasa. nu-i grea si totusi doare.
5 comentarii:
Îmi place să mă plimb în ceaţă. Ceea ce şi fac de mai multe zile şi ea, lăptoasă şi albă, îmi însoţeşte gândurile. Uneori o simt că mă şi mângâie. Şi atunci rămân, aşa cum se spune, în ceaţă...
imi place si mie, dar cu masina. si sa deschid geamul asa incat sa se strecoare inauntru doar o adiere.
in ceata raman si eu, chiar in zile cu mult soare. dar nu-i tocmai rau, nu?!
Nu cred, uneori este exact ce ne trebuie...
Nu vezi, doar simţi. Ceaţa-i de multe ori ceea ce merităm...
Nu vezi, doar simţi. Ceaţa-i de multe ori ceea ce merităm...
Trimiteți un comentariu