21 decembrie 1989

cu o seara inainte incremenisem in fata televizorului. discursul lui ceausescu imi inghetase sangele in vine. imi era clar ca s-a terminat cu revolutia. ca radu avusese dreptate.

tata privea ingandurat si cuta dintre sprancene i se adancise. "lucrurile nu o sa se opreasca aici. e amestec strain" spusese tata, iar eu ma infuriasem cumplit ca-mi parea ca-l aproba pe ceausescu. "carmaciul" ii facuse huligani pe cei de la timisoara si ii dadea cu "agenturili". si-acum, tata...
"nu-i adevarat" suierasem. si completasem in gand..."comunistule"
tata ma privise scurt, taios. "mai copile..."
asta era prea mult. ma refugiasem in dormitor trantind usa. imi venea sa urlu, sa plang.

ma trezisem destul de tarziu. eram singura in casa si primul impuls - pe care nu mi-l explic nici acum - a fost sa incerc usa de la intrare. era incuiata! eram incuiata in casa! prizoniera in apartamentul de la etajul opt al unui bloc dintr-un cartier bucurestean. la dracu'!
la usa batea cu pumnii vecina mea de la sapte. ma repezisem la televizor, la telefon, iar la televizor.
si-apoi incremenisem in fata ecranului, cu sonorul dat la maxim exact pe "scena balconului". se intampla, se intampla ceva. "eu ma duc acolo" urlase radu la telefon. sunase apoi tata. "stai linistita in casa (de parca as fi putut sa ies...)". din fata blocului ma fluierau baietii, sa cobor. vecina de la sapte facea ture ca sa vorbim prin usa, sa nu mai consumam "impulsuri".
emisia fusese intrerupta. liniste. liniste.
in fata blocului era adunata toata gasca mea din cartier. vorbeau toti deodata, nu intelegeam ce striga. unii voiau sa plece, altii nu. se scurgeau minute, ore.

nu-mi mai aduc aminte cum s-au succedat evenimentele. imi amintesc franturi pe care nu reusesc sa le pun cap la cap, cronologic vorbind. la un moment dat m-a sunat cineva care a urlat in receptor "a murit micky. l-au omorat!!!". nu eram prietena cu micky, dar il stiam. si nu intelgeam, nu intelegeam. apoi radu, cu o voce ragusita, de undeva de la un telefon public "sa nu iesi din casa, fetita, sa nu iesi. e prapad aici". intuneric. singura, eram tot singura. cu voce sugrumata tata ma implora la telefon "sa nu faci vreo prostie, tata. se trage in oras." si auzeam, auzeam cum se trage, la fiecare apel pe care il primeam. si mama, nu stiam unde e mama.

nu mai stiu.
am o imagine cu mine si alex mergand repede pe calea mosilor. ma durea un picior. nu stiu daca asta s-a intamplat pe 21 sau pe 22 seara. in toate zilele alea tata nu a fost acasa. institutia unde lucra fusese prinsa in foc incrucisat. cu mama ma certasem. pentru ca plecase si ma incuiase in casa.

eu si alex ne intalnisem pe mantuleasa cu alti cunoscuti. eram vreo zece. incercam sa ajungem...nu stiu unde incercam sa ajungem. stiu ca am reusit sa ne apropiem de centru, pe undeva prin zona pietei rosetti, pe stadute. cand si cand cerul se lumina. "artificii" spusese cineva. "sunt trasoare". auzeam zgomot surd de impuscaturi. si voiam sa-l gasesc pe radu, nu mai stiam nimic de radu.
pe urma ne-am trezit intr-o mare de oameni. unii impingeau dintr-o parte, altii din alta. "trebuie sa scapam de-aici" spusese alex, "or sa ne omoare ca pe sobolani".
mi-a fost frica atunci, frica rece strecurata in suflet. aveam senzatia ca-mi vajaie gloante pe la urechi.
mana lui care o tinea strans pe-a mea parea sa fie singura legatura cu realitatea. "vom muri, dar vom fi liberi" asta se striga si ma agatam de cuvinte, incercam sa le patrund intelesul.
apoi fugeam pe o strada prin spatele salii dalles. fugeam aplecati, de parca ne-am fi ferit de gloante. iesisem in maria rosetti, apoi dreapta, apoi stanga. nu mai aveam aer, inima imi batea sa-mi sparga pieptul. deodata ne-am oprit. o strada cufundata in intuneric, case cu ferestrele acoperite. liniste. eram noi, numai noi. si ne auzeam bataile inimilor. si respiratiile. gafaiam.
am plans atunci si alex m-a luat in brate. plangea si el.
plangea si mama, si tata la telefon cand a auzit ca am ajuns acasa. era spre dimineata, dimineata nu stiu carei zile.

la un moment dat, pe la pranz, a venit radu. era epuizat, tras la fata, murdar. era murdar de sange pe maini. a facut dus si mama i-a facut omleta.
n-am putu sa-l tinem pe loc. a plecat inapoi, a plecat. la lift s-a intalnit cu alex, care venea la mine. scurt, radu i-a dat un pumn. in plina fata, cu sete. fara sa spuna nimic, niciun cuvant.

pe 25 decembrie dimineata, dupa ce petrecusem noaptea de ajun impreuna, radu m-a anuntat ca ne despartim. ca ma lasa sa-mi "traiesc viata" cum vreau si cu cine vreau, acuzandu-ma ca il iubesc in taina pe alex. n-am incercat sa-l conving de contrariu. dar alex mi-a fost drag camarad, si atunci, si acum.

ninsese mult. bucurestiul era alb, imaculat. prea multe familii isi plangeau mortii prea tineri. in fata plutonului de executie murea o epoca. nu m-am bucurat cand i-am vazut pe oamenii aia doi doborati. doar am rasuflat usurata la gandul ca se terminase. c-o sa traim o altfel de viata.

anii care au urmat au fost cei mai frumosi si cei mai nebuni. nu consider ca apartin unei "generatii sacrificate". dimpotriva. am vazut si cealalta parte a lumii, am vazut si am trait istoria pe care altii o invata acum la scoala. si pe care nu o inteleg. nici n-ar avea cum.
pentru dreptul lor la ignoranta au murit oameni in decembrie 1989.