ospatarul doru (II) - despartirea

de cateva ori am tot vrut sa ma apuc de doru II asta. dar, pe langa multe alte treburi care m-au incurcat zilele astea, m-am lovit de o problema. grava. nu-mi mai aduc aminte exact ce s-a intamplat. doua variante mi se contureaza in minte, dar nu stiu care e cea corecta. poate, deci, ma ajuta "cineva".

a venit, da, ospatarul doru a venit la ora promisa. ne-am imbarcat cu totii, gramada in dacia lui.
pe terasa de la amfiteatru a fost superb. marea aproape, muzica in surdina, mancare din belsug, sampanie.
(imi aduc aminte ca prietenii mei ma intrebau din priviri, inainte sa comande, care si la cat "sa se arunce". si eu radeam, radeam. si-i incurajam)
doru nu ma slabise toata seara. statea langa mine, in sufletul meu, imi trecea cand si cand mana dupa umeri si ma ciupea de obraz, gest care ma enerva teribil. dar, pentru binele (si indestularea) gastii mele, ma sacrificam. rabdam cu stoicism.

(hei, prietenii mei de-atunci, domnilor, doamnelor, oriunde ati fi acum, imi sunteti datori cu o masa pe terasa de la amfiteatru. fiecare!)

trecusera multe ore si cursese multa sampanie. pendulul noptii batea de ora 1. poate 2.
si, ei bine, de-aici nu mai stiu.
imi amintesc de o discutie de la hotel, dintre mine si prietenii mei, in care stabilisem ca sub nicio forma sa nu ma lase singura cu ospatarul. aveam, pare-se un plan. dar nu mi-l amintesc sub nicio forma. am o imagine legata de chipul lui doru in momentul notei de plata. cand a inteles ca el trebuie sa plateasca TOATA consumatia. am o alta imagine cu mine plecand agale catre toaleta si fugind de-acolo prin sala de mese pana in strada. si mai am o alta, contradictorie cu cea anterioara, in care eram cu totii la masa si ne pregateam de plecare. "tu ramai, nu?" ma intreba doru. si protestele prietenilor mei care spuneau la unison "nu, nu, ea merge cu noi".
nu mai stiu cum, dar am plecat de-acolo. imbuibati si stropiti cu sampanie. fara sa fi scos din buzunar macar un leu.
cu siguranta stiu ca ne-am intors pe jos, pitindu-ne pe dupa tufele de tuia de pe drumul catre neptun. ca dacia lui doru a trecut pe langa noi, la pas, si ne-am lasat pe vine in hohote de ras. ca dacia lui doru s-a intors. ne cauta.
mai stiu ca am ramas pana spre dimineata pe terasa hotelului. si-am vorbit, am povestit, ne-am spus secrete, ne-am impartasit vise.

in ziua urmatoare ne-au venit intariri de la bucuresti. ne-am mutat in olimp pentru alte cateva zile. dar nu inainte de a incheia apoteotic sejurul in neptun. e previzibil, nu? da, da. nu am platit nici camera la hotel!!!