despre prostia omeneasca

cand intalnesc oameni-carpe nu-mi vine sa cred.
incerc sa deslusesc mecanismul care sta la baza lipsei lor de caracter, la disponibilitatea lor de a se umili, la statutul pe care si-l asuma in fata lumii si, pana la urma, in fata lor. pentru ce?
ce lucru pe lumea asta merita sa te calci singur in picioare oferindu-te apoi, precum o carpa, sa aduni noroiul de pe bocancii celorlalti? celorlati ...mai bine asezati decat tine?
cum dracu isi imagineaza oamenii astia ca jenanta lor umilinta fi-va uitata o data ce isi ating scopul?
bai, carpa esti in orice pozitie, fie ca ai scos un ban in plus la salariu, ai prins un post de sefut sau ca sefu' al mare te foloseste pe post de curier sau ospatar de serviciu. ca ai mancat la cea mai smechera carciuma din oras si a platit altul? ca te-a vazult lumea la magazin de firma? ca te-a bagat in seama, raspunzandu-ti la salutul tau mieros, vreun baiat bazat? te-ai indoit de spate pana ce fruntea ti-a atins pantofii si zambetul tau dulceag s-a zborsit precum o muratura uitata in borcan peste vara. si care ti-e satisfactia, biet om?

nu stiu in ce masura ei, milogii oportunisti, inteleg locul pe care se aseaza. nu stiu in ce masura isi dau seama cat sunt de penibili.
nu stiu cum de nu sesizeaza felul in care sunt priviti de ceilalti. cum sunt tratati. cum sunt evitati. cum sunt folositi si luati in ras.

ei, oamenii astia, ce cred ei despre ei?

nu inteleg cum, privindu-si in oglinda chipurile servile, nu se iau la palme. eu i-as lua.