a sunat telefonul, indelung a sunat pana am reusit sa-l aud. "mai, am nevoie de ajutorul tau!" mi-a spus brutal femeia a carei voce n-am recunoscut-o. imi cer scuze, dar nu stiu cu cine vorbesc, poate ca ati gresit...
"maaaai", a strigat femeia cu vocea sugrumata
"sunt narcisa"
narcisa!
draga mea, draga mea..
ce faci?
"mai" a continuat vocea aceea, ce era a narcisei, dar nu era a ei, voceea aceea ce mi-o aminteam calda, dar acum imi zgaria timpanul cu inflexiuni stridente
"aici, la mine la bloc, sunt niste copii in carucioare...
pauza....
asa
pauza
spune narcisa, am incurajat-o
(am simtit teama. o teama ciudata, de parca as fi vorbit cu o fantoma)
apoi a reizbucnit, poruncitor, aproape isteric
"trebuie sa faci ceva pentru ei. ei stau aici toata ziua si nu mai suport, trimite-i undeva, in concediu, poate la mare..."
m-am trezit, intreband absurd
cati ani au copiii?
"ei, sunt mari" a raspuns ezitant prietena mea, "au peste 30 de ani, au 32 de ani, 33... sunt sot si sotie. trebuie sa-i trimiti undeva, te rog, te rog..." si glasul i s-a frant in plans.
spune-mi unde esti, i-am zis, spune-mi unde esti si vin acum la tine...
"nu te supara", mi-a raspuns sec "dar nu vreau sa-mi pierd vremea cu tine. ajuta-i pe copii si gata. atat" `
mi-a inchis. o raza de soare, aruncata piezis pe podea, m-a facut sa tresar. parea un drum luminos, un drum catre o alta lume. catre lumea ei. o durere surda mi-a sagetat inima. am sunat inapoi.
narcisa, i-am spus, narcisa
"ce vrei?"
am sa-i ajut pe copiii aia...
"multumesc", a soptit. si-a inchis.
miercuri, 22 iulie 2009
vineri, 17 iulie 2009
enough
au trecut anii si m-am schimbat. mi s-au tocit coltii, am uitat sa mai scot ghearele. m-am trezit inteleapta, si toleranta, si intelegatoare. n-am mai ridicat piatra, nici macar ca sa ma apar.
o veche prietena mi-a spus odata
ca ma place mai mult asa
ca eram rea,
nepasatoare si egoista, ca eram
un om de care nu te puteai apropia prea tare fara sa te arzi. un om care-si proteja al dracului de bine micul univers.
m-a durut sufeltul cand am inteles
ca sinceritatea-mi si felul abrupt de a privi viata lasasera asemenea urme, grele, urate
si mi-am spus
ca n-am sa mai fiu, nu vreau sa mai fiu vreodata
tanara.
si-atunci am inceput sa imbatranesc
privind cu ochii larg deschisi viata, zambind
lasand sa treaca pe langa mine
cuvinte grele, atitudini prostesti, nervi incordati, ambitii stupide, lupte inutile.
traind asa, mi-am proiectat gandurile in altii. i-am confundat, crezandu-i buni. le-am atribuit calitati pe care nu le-au avut vreodata. le-am tolerat apucaturile, firile dificile, frustrarile, ambitiile. le-am dat dreptul sa-si imagineze ca drumul e lin si viata frumoasa.
dar toleranta-mi a fost luata drept prostie. intelepciunea drept slabiciune. intelegerea drept frica.
alooo, treziti-va. m-am plictisit sa-mbatranesc.
o veche prietena mi-a spus odata
ca ma place mai mult asa
ca eram rea,
nepasatoare si egoista, ca eram
un om de care nu te puteai apropia prea tare fara sa te arzi. un om care-si proteja al dracului de bine micul univers.
m-a durut sufeltul cand am inteles
ca sinceritatea-mi si felul abrupt de a privi viata lasasera asemenea urme, grele, urate
si mi-am spus
ca n-am sa mai fiu, nu vreau sa mai fiu vreodata
tanara.
si-atunci am inceput sa imbatranesc
privind cu ochii larg deschisi viata, zambind
lasand sa treaca pe langa mine
cuvinte grele, atitudini prostesti, nervi incordati, ambitii stupide, lupte inutile.
traind asa, mi-am proiectat gandurile in altii. i-am confundat, crezandu-i buni. le-am atribuit calitati pe care nu le-au avut vreodata. le-am tolerat apucaturile, firile dificile, frustrarile, ambitiile. le-am dat dreptul sa-si imagineze ca drumul e lin si viata frumoasa.
dar toleranta-mi a fost luata drept prostie. intelepciunea drept slabiciune. intelegerea drept frica.
alooo, treziti-va. m-am plictisit sa-mbatranesc.
sâmbătă, 11 iulie 2009
atatea de spus
s-a oprit ploaia si
ma priveste dintr-un colt de cer luna
se uita tinta la mine si-mi spune sa tac
sa inchid ochii si sa tac
tocmai acum, cand am atatea de spus...
ma priveste dintr-un colt de cer luna
se uita tinta la mine si-mi spune sa tac
sa inchid ochii si sa tac
tocmai acum, cand am atatea de spus...
luni, 6 iulie 2009
evadare
in asta seara asta
lumea e prea mare si eu sunt prea singura
in seara asta am adunat toate revoltele, dezamagirile, toate supararile
intelese sau neintelese
si le-am aruncat in vant
sa-mi bag pula
ca m-am saturat
sa-mi impart viata cu oameni de care nu-mi pasa
si carora nu le pasa de mine
m-am saturat de lucruri false, de imitatii grosolane, de pareri si de pareri de rau
in seara asta evadez
din lumea care ma sugruma si care-mi strange tamplele ca intr-un cerc de fier.
atata amar de vreme
m-am straduit sa nu le fac rau altora
ca am ajuns sa-mi fac mie.
vaaai, ce nebuna esti
nu sunt, bai, nicio nebuna. nu sunt nicicum si sunt in toate felurile, dar asta seara,
sa mor,
m-a ajuns lehamitea
de unii, de altii, dar mai ales de mine.
apropo, mi-am luat liber. toata vara.
lumea e prea mare si eu sunt prea singura
in seara asta am adunat toate revoltele, dezamagirile, toate supararile
intelese sau neintelese
si le-am aruncat in vant
sa-mi bag pula
ca m-am saturat
sa-mi impart viata cu oameni de care nu-mi pasa
si carora nu le pasa de mine
m-am saturat de lucruri false, de imitatii grosolane, de pareri si de pareri de rau
in seara asta evadez
din lumea care ma sugruma si care-mi strange tamplele ca intr-un cerc de fier.
atata amar de vreme
m-am straduit sa nu le fac rau altora
ca am ajuns sa-mi fac mie.
vaaai, ce nebuna esti
nu sunt, bai, nicio nebuna. nu sunt nicicum si sunt in toate felurile, dar asta seara,
sa mor,
m-a ajuns lehamitea
de unii, de altii, dar mai ales de mine.
apropo, mi-am luat liber. toata vara.
vineri, 3 iulie 2009
olga
pe olga am iubit-o. mi se parea perfecta
imi placea parul ei obraznic, imposibil vreodata de aranjat, ochii negru-taciune, nasul grecesc, de care mereu se plangea ca-i prea mare,
vocea monotona cu inflexiuni indiferente
rasul care-i lumina abrupt chipul serios. imi placeau gandurile ei, tristetile, veseliile. langa ea ma simteam mereu acasa.
imi placea sa stau cu olga. si stateam. ore in sir, zile in sir, saptamani.
am stat ani, vreo sase,
in care ajunsesem sa functionam telepatic
pentru ca olga,
cu aceeasi disperare cu care mi-as fi dorit sa fiu ca ea,
ea, tocmai ea,
ar fi vrut sa fie ca mine.
si azi
cumparand rosii de la o taranca de pe marginea unui drum, rosii mici si gustoase de gradina,
mi-am amintit o scena de acum multi ani,
de cand 2 mai era doar un sat la malul marii
iar eu si olga vindeam rosii in fata portii, vindeam rosii si pepeni
din gradina gazdei, ca femeia sa ne faca o reducere la pretul camerei
si sa mai stam o saptamana in plus in vacanta.
dupa-amiaza plecam pe plaja, sub faleza catre vama de unde soarele fugise deja,
ne intindeam pe nisipul cald si citeam, pe rand, cu voce tare,
romane din biblioteca satului.
seara ne cumparam bere
si mergeam pe dig, ramaneam in tacere pana tarziu in noapte, beam si ascultam valurile, ni se intalneau gandurile si vorbeam fara glas,
uneori ne lipeam de cate un grup strans in jurul unui foc pe plaja si asteptam sa vedem cum, maiestuos, soarele rosu se iveste din apa
si-apoi, cu pielea umeda si miros de sare in suflet, ne ascundeam in patul mare cu cearsafuri aspre din camera varuita, cu ferestrele acoperite de perdele inflorate. dormeam amandoua, cu capetele lipite pe singura perna si n-am sa uit vreodata, n-am sa uit niciodata,
ca parul ei mirosea a fan proaspat cosit.
au trecut mai bine de 15 ani de cand n-am mai vazut-o. a plecat din tara, dupa ce luni de zile a incercat sa ma convinga s-o insotesc. a plecat si nu s-a mai intors vreodata. trec zile, trec luni fara sa ma gandesc la ea, insa in clipa in care imi revine in minte
senzatia e atat de puternica de parca ar sta in fata mea, ii aud glasul si stiu
ca oriunde ar fi, in lumea asta mare, imi zambeste. acum, in miez de noapte cand musc cu pofta dintr-o rosie de gradina, mi-e tare dor de olga. si de mine, la 18 ani.
imi placea parul ei obraznic, imposibil vreodata de aranjat, ochii negru-taciune, nasul grecesc, de care mereu se plangea ca-i prea mare,
vocea monotona cu inflexiuni indiferente
rasul care-i lumina abrupt chipul serios. imi placeau gandurile ei, tristetile, veseliile. langa ea ma simteam mereu acasa.
imi placea sa stau cu olga. si stateam. ore in sir, zile in sir, saptamani.
am stat ani, vreo sase,
in care ajunsesem sa functionam telepatic
pentru ca olga,
cu aceeasi disperare cu care mi-as fi dorit sa fiu ca ea,
ea, tocmai ea,
ar fi vrut sa fie ca mine.
si azi
cumparand rosii de la o taranca de pe marginea unui drum, rosii mici si gustoase de gradina,
mi-am amintit o scena de acum multi ani,
de cand 2 mai era doar un sat la malul marii
iar eu si olga vindeam rosii in fata portii, vindeam rosii si pepeni
din gradina gazdei, ca femeia sa ne faca o reducere la pretul camerei
si sa mai stam o saptamana in plus in vacanta.
dupa-amiaza plecam pe plaja, sub faleza catre vama de unde soarele fugise deja,
ne intindeam pe nisipul cald si citeam, pe rand, cu voce tare,
romane din biblioteca satului.
seara ne cumparam bere
si mergeam pe dig, ramaneam in tacere pana tarziu in noapte, beam si ascultam valurile, ni se intalneau gandurile si vorbeam fara glas,
uneori ne lipeam de cate un grup strans in jurul unui foc pe plaja si asteptam sa vedem cum, maiestuos, soarele rosu se iveste din apa
si-apoi, cu pielea umeda si miros de sare in suflet, ne ascundeam in patul mare cu cearsafuri aspre din camera varuita, cu ferestrele acoperite de perdele inflorate. dormeam amandoua, cu capetele lipite pe singura perna si n-am sa uit vreodata, n-am sa uit niciodata,
ca parul ei mirosea a fan proaspat cosit.
au trecut mai bine de 15 ani de cand n-am mai vazut-o. a plecat din tara, dupa ce luni de zile a incercat sa ma convinga s-o insotesc. a plecat si nu s-a mai intors vreodata. trec zile, trec luni fara sa ma gandesc la ea, insa in clipa in care imi revine in minte
senzatia e atat de puternica de parca ar sta in fata mea, ii aud glasul si stiu
ca oriunde ar fi, in lumea asta mare, imi zambeste. acum, in miez de noapte cand musc cu pofta dintr-o rosie de gradina, mi-e tare dor de olga. si de mine, la 18 ani.
miercuri, 1 iulie 2009
urme amare si bere la halba
m-am uitat lung la mine
si nu m-am recunoscut
m-am uitat lung la tine, la tine si la tine
m-am uitat la voi, cei care mi-ati trecut prin viata lasandu-mi urme amare,
si-am oftat.
aveam intr-o vreme o carciuma in spate la obor
bodega de mahala, cu aer prafuit si aroma de bere la halba.
in anul in care, zi de zi, am tras obloanele si-am vandut vicii,
am cunoscut atatea franturi de viata, atatea povesti, atatea drame
atatia oameni daramati, necajiti sau resemnati mi-au trecut pragul ca sa-si stinga supararea in alcool
ca multi ani apoi
n-am mai fost in stare sa ascult povesti triste
multi ani apoi
n-am mai fost in stare sa ascult.
dar atunci veneau pentru ca ii ascultam. clienti fideli imi erau mai ales batranii din cartier. apasati de singuratate, pierduti intr-o lume pe care n-o intelegeau, posibilitatea de a-si vorbi viata era, pentru ei, o alinare. si, zi de zi, vreme de un an, aproape ca-mi potriveam ceasul dupa pasii lor tarsaiti. nea fane meserie,care dupa un atac cerebral vorbea greu, ion, cel care muncind la sonde in irak isi pierduse un ochi, vasile, care dupa 10 ani de singuratate inca isi plangea nevasta, tanti maria, fiica unui bogat negustor brailean de peste, nea george, cu parul alb si tunsoare caraghioasa, ce era in stare la orice ora sa fredoneze toate piesele din beatles, mircea, omul care o viata lucrase la gaze si-n ultimul an de munca fusese disponibilizat, lucian, batranul electronist ce se credea urmarit de securitate, rodica, femeia de serviciu de la scoala, nea bebe, ce tara mereu dupa el un carucior de butelii in care-si facea piata, gheorge, primul sifonar din cartier, oh, si altii, si altii,
si-apoi, pe seara, veneau baietii de la morti
toti angajatii de la pompe funebre, o dugheana amarata care prospera
se adunau ca sa uite,
sa astupe mirosul cadavrelor cu alcool
de fiecare data imi aduceau teancuri de prosoape capatate pe la inmormantari si beau de rupeau, incingeau hore in miez de noapte in carciuma stramta
venea uneori si firica, spaima cartierului
fost boxer, ingenuncheat de alcool
statea cuminte, dupa ce intr-o seara de primavara, rupt de beat, isi sparsese capul izbindu-se cu o sticla si-atunci il certasem, ii spusesem ca nu-l mai primesc,
de-acum statea intr-un colt cu privirea pierduta si mormaia injuraturi
avea suflet bun, saracul
venea cu cate o farfurie, sa-mi aduca din mancarea lui
gandindu-se ca, poate, mi-e foame,
iar cand avea zile linistite, plangea amintindu-si de taica-sau.
era iarna si duduia focul in soba de teracota, iar luminile, palide podoabe de craciun, sclipeau in noapte,
se tarau batranii prin troiene sa bea un vin fiert
isi scuturau cu zgomot picioarele si miroseau a caini uzi
si-atunci n-am mai putut, nu, n-am mai putut sa le iau bani. a inceput sa ma apese sentimentul ca
intr-un fel ordinar profit de ei. ca ii amagesc, ca ii pacalesc. si m-am simtit vinovata. in vremea sarbatorilor, totul a fost din partea casei
si intr-o luna am dat faliment.
in spatele pietei, in gura pantelimonului, timpul se scurge altfel si soarele are culoarea berii. atatea suflete insingurate, atatea destine amestecate si vieti frante m-au coplesit pe-atunci. gustul amar mi l-au lasat, insa, alti oameni cu alte povesti. dar ei n-ar fi trecut niciodata pragul carciumii mele din obor.
si nu m-am recunoscut
m-am uitat lung la tine, la tine si la tine
m-am uitat la voi, cei care mi-ati trecut prin viata lasandu-mi urme amare,
si-am oftat.
aveam intr-o vreme o carciuma in spate la obor
bodega de mahala, cu aer prafuit si aroma de bere la halba.
in anul in care, zi de zi, am tras obloanele si-am vandut vicii,
am cunoscut atatea franturi de viata, atatea povesti, atatea drame
atatia oameni daramati, necajiti sau resemnati mi-au trecut pragul ca sa-si stinga supararea in alcool
ca multi ani apoi
n-am mai fost in stare sa ascult povesti triste
multi ani apoi
n-am mai fost in stare sa ascult.
dar atunci veneau pentru ca ii ascultam. clienti fideli imi erau mai ales batranii din cartier. apasati de singuratate, pierduti intr-o lume pe care n-o intelegeau, posibilitatea de a-si vorbi viata era, pentru ei, o alinare. si, zi de zi, vreme de un an, aproape ca-mi potriveam ceasul dupa pasii lor tarsaiti. nea fane meserie,care dupa un atac cerebral vorbea greu, ion, cel care muncind la sonde in irak isi pierduse un ochi, vasile, care dupa 10 ani de singuratate inca isi plangea nevasta, tanti maria, fiica unui bogat negustor brailean de peste, nea george, cu parul alb si tunsoare caraghioasa, ce era in stare la orice ora sa fredoneze toate piesele din beatles, mircea, omul care o viata lucrase la gaze si-n ultimul an de munca fusese disponibilizat, lucian, batranul electronist ce se credea urmarit de securitate, rodica, femeia de serviciu de la scoala, nea bebe, ce tara mereu dupa el un carucior de butelii in care-si facea piata, gheorge, primul sifonar din cartier, oh, si altii, si altii,
si-apoi, pe seara, veneau baietii de la morti
toti angajatii de la pompe funebre, o dugheana amarata care prospera
se adunau ca sa uite,
sa astupe mirosul cadavrelor cu alcool
de fiecare data imi aduceau teancuri de prosoape capatate pe la inmormantari si beau de rupeau, incingeau hore in miez de noapte in carciuma stramta
venea uneori si firica, spaima cartierului
fost boxer, ingenuncheat de alcool
statea cuminte, dupa ce intr-o seara de primavara, rupt de beat, isi sparsese capul izbindu-se cu o sticla si-atunci il certasem, ii spusesem ca nu-l mai primesc,
de-acum statea intr-un colt cu privirea pierduta si mormaia injuraturi
avea suflet bun, saracul
venea cu cate o farfurie, sa-mi aduca din mancarea lui
gandindu-se ca, poate, mi-e foame,
iar cand avea zile linistite, plangea amintindu-si de taica-sau.
era iarna si duduia focul in soba de teracota, iar luminile, palide podoabe de craciun, sclipeau in noapte,
se tarau batranii prin troiene sa bea un vin fiert
isi scuturau cu zgomot picioarele si miroseau a caini uzi
si-atunci n-am mai putut, nu, n-am mai putut sa le iau bani. a inceput sa ma apese sentimentul ca
intr-un fel ordinar profit de ei. ca ii amagesc, ca ii pacalesc. si m-am simtit vinovata. in vremea sarbatorilor, totul a fost din partea casei
si intr-o luna am dat faliment.
in spatele pietei, in gura pantelimonului, timpul se scurge altfel si soarele are culoarea berii. atatea suflete insingurate, atatea destine amestecate si vieti frante m-au coplesit pe-atunci. gustul amar mi l-au lasat, insa, alti oameni cu alte povesti. dar ei n-ar fi trecut niciodata pragul carciumii mele din obor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)