re(cunoastere)

inca din copilarie am avut animale acasa. pisici, multe pisici. generatii intregi de pisici. nu stiu cum le-am ales numele. spontan de cele mai multe ori, dupa moaca haioasa sau apucaturile ingrozitoare. si am avut si-un obicei pe care l-am pastrat pana-n ziua de azi: acela de a le schimba, in timp, numele.
motanul care a trait 19 ani (si toti la mine in casa) a fost, pe rand domnul, prince, coty, comisarul, luca, frank. asa si fratele lui, petre. a fost doamna bodnea (semana fantastic cu invatatoarea mea din scoala generala), rica, bebe, mirel si, in cele din urma, petre.
acum nu mai am pisici. am caini, dar si ei trec, sarmanii, prin botezuri succesive. in interval de doi ani billy a devenit bilenku, apoi lenku, apoi L, pilu, iar acum fica-mea ii spune alin.

asa si titina, tesa (de la printesa) si-acum cu mandrie poarta numele luiza.

toate animalele mele si-au insusit noile nume, dar le-au retinut si pe cele anterioare.

avand sub ochi asemenea obiceiuri, nici nu-i de mirare ca zilele trecute fiica-mea m-a anuntat ca ar vrea si ea sa-si schimbe numele.
de ce sa faci asa ceva, am intrebat-o sincer nedumerita
pentru ca m-am plictisit de numele meu. vreau sa ma cheme si altfel
pai nu se poate, am concluzionat ferma
de ce sa nu se poata?
(ei, na, iata incurcatura)
pai...pentru ca oamenii n-au sa mai stie ca e vorba despre tine.
aaa, vrei sa spui ca, daca de maine ma cheama altfel, cand ma duc la scoala si intru in clasa, colegii n-au sa mai stie ca sunt eu? ce, oamenii se recunosc dupa nume? cainii o sa stie ca sunt tot eu.
si ziceai ca suntem mai inteligenti decat animalele. pfff.. (pufnet dispretuitor).si-apoi concluzia. hai, luiza, afara, ca eu te recunosc oricare ti-ar fi numele. ce bine de tine....
si tranteste ostentativ usa ostentativ in urma ei.