dorul de-atunci

20 septembrie

in grecia toamna vine pe inserat, anuntata de vant bland si aroma de pin cu gust de sare. in amurgul zilei inca fierbinti, soarele se ascunde, rosu, in aburulul umed al marii egee. o pisica se intinde lenevoasa in acorduri de sirtaki abia auzite. sarea imi coloreaza pielea, iar parul imi poarta miros de valuri. pe drumul catre noapte, rasturnata comod pe scaunul impletit al unei taverne, las emotiile sa ma copleseasca.
e ultima seara-n grecia si inima mi se strange de dor. de dor de mare albastra si soarele crud al amiezei, de nisipul albicios si galagia serii in portul unui orasel aruncat pe-o colina arida, cu faleza intesata de terase si comercianti ambulanti care-si striga marfa intr-o limba dulce, necunoscuta, de muzica, muzica veche si tanguitoare, de jale, de dor.
mai mult decat orice, halkidiki mi-a dat sentimentul de libertate. de fericire simpla, compacta. de senzatii intense generate de lucruri marunte. de caldura unui peisaj aspru, de clipa incremenita in ore in care cerul se confunda cu marea, de locul unde zeii iti aud gandurile, iar soaptele marii iti spun povesti de iubire. daca-am sa fug vreodata, aici am sa vin. unde continentul intinde alene trei degete catre mare, intr-un gest bland si senzual. cu forta retinuta a unui urias, uscatul mangaie apa albastra si-i da nuante de culoarea turcoazului. fosnesc maslinii, rostogolindu-si fructele verzi pe pamantul rosiatic, iar parfumul suav al florilor de leandru te urmeaza-n vis. inchid ochii in incercarea de a pastra clipa intacta, de a o pastra asa, o frantura de teama amestecata-n fericire,
pe scaunul impletit al unei taverne, cu marea desfasurata la picioare, cu soarele rosu ascuns in aburi de apa sarata, cu mirosul de pin amestecat cu cel de sare, cu fosnet de maslini si senzatii de apropiere a departarii.