in urma cu vreo trei ani, cand am decis sa ma mut in afara orasului, "nu mai suport bucurestiul" era mai degraba o figura de stil.
voiam casa pe pamant, de spaima cutremurelor, de oboseala de vecini nesimtiti, de dragul unui seslong pe terasa in soarele de dimineata, de bucuria mirosului de pamant, de gradina udata pe seara, de loc unde s-alerge cainii, de nevoia de spatiu, de fascinatia focului de tabara, de muzica tare sau linistea teribila.
de anul trecut, de cand in sfarsit am reusit sa fug vreo patru kilometri dincolo de margine
m-am uitat deseori, in dupa-amiezele linistite
catre siluetele indepartate ale blocurilor, catre pacla cenusie de deasupra orasului, catre amintirea zarvei din centru
si uneori am avut nostalgia citadina
eu sunt o fata de oras
imi place sa vad oameni, sa pierd vremea la terase, sa bat magazinele, sa ies la plimbare in miez de noapte, sa ma amestec in multime, sa stau la coada la gogosi si sa intru in vorba cu floraresele, zgomotul tramvaiului de dimineata nu m-a deranjat niciodata
dar nu mi-a parut nicio clipa rau
ca am plecat
am ales corect.
asta seara, la masa de lemn din curte, in bataia vantului si-n lumina lampii cu gaz pe care de curand am cumparat-o de la hornbach
am facut bilantul celor doua zile in care am (re)simtit orasul de-aproape. fara masina, multe scari si inghesuiala la metrou, zgaltaieli si inghesuiala in tramvai, inghesuiala in praf si soare, mirosuri ciudate in taxiuri si deruta in mijlocul unor oameni deloc asemanatori celor din nostalgiile mele
o lume pestrita si obosita
nervoasa, un oras pestrit si obosit, bantuit de miros de mucegai si ulei incins
gust de praf si nepasare de beton.
asta seara, la masa de lemn din curte
am privit inapoi
imi amintesc cu drag strada copilariei mele, garsoniera din militari pe care-am impartit-o cu primul iubit, tufele de liliac de pe venerei, cluburile de la subsol pe unde mi-am pierdut noptile, vecinii de bloc, cartierul, piata obor si parcul ioanid, tramvaiul zgomotos si valurile de lume de pe magheru, centrul vechi si terasa de la dud, sala dalles si strazile pietruite, mirosul de asfalt incins din noptile de vara, scarnetul franelor din diminetile ploioase.
de-acum stiu, stiu si pot sa spun
iubesc bucurestiul, orasul frumos al amintirilor mele
dar nu-l vreau inapoi.
4 comentarii:
Eşti dincolo de margine, dar Centrul, cu citygril şi mâncare proastă, te atrage zilnic.
aproape zilnic :))
eu am avut o usoara panica la mutatul la granita orasului. pe aceleasi motive: am crescut in galagia orasului, cum ma descurc fata agitatie, aglomeratie, tramvaie, fum, ambuteiaje, certuri, injuraturi....si am descoperit ca e greu sa te obisnuiesti cu liniste. tramvaiele de pe calarasi nu le auzeam niciodata noaptea, cocosul vecinilor de acum imi rasuna in creier prin somnul cel mai adinc. a trecut aproape un an si nu m-am obisnuit. intre timp m-am dezobisnuit si de oras, iar un drum pina in centru ma sperie cu o zi inainte. si ma intorc mai obosita decit daca as fi muncit 3 zile non stop.
uimitor, mie-mi dispare oboseala cand ma indrept spre casa, chiar daca am de traversat centrul la o ora criminala, 18- 19. in momentul in care mai putin pana acasa si miroase deja a iarba, uit de toate motoarele si claxoanele din timpul zilei.
si mai nou, de cand cu vara asta, mi-am facut un obicei. ma opresc in zona unirii si ma incant la cate o terasa din centrul vechi pana cand traficul bucurestean devine o placere :))
Trimiteți un comentariu