Nu trecuseră nici două săptămâni de când o mare iubire mă coborâse-n palme câteva etaje dintr-o instituţie publică din oraş. Nu trecuseră nici două nopţi de când mă îmbătasem cu aceeaşi iubire pierdută şi-i tăiasem cu lama regretelor linia vieţii din palmă. Şi ăsta stătea docil şi timorat în faţa mea, îşi frământa mîinile şi-mi povestea filme de Sergiu Nicolaescu. Era vară şi beam bere la o terasă cu umbrele roşii, îmbâcsite. Ca aerul, ca viaţa mea. Şi, de la o scenă cu săbii şi cai, îşi rostogolise privirea peste halbele aburite şi sărise direct în clasele mele primare. „Ăăă...vrei, ăăă, ai vrea să fii prietena mea?” (Dă-mi răspunsul prin Raluca – continuase băiatul care printr-a patra mă abordase curajos şi-apoi fugise...) Dar ăsta se uita adânc în golul din mine şi eu râdeam în sinea mea, râdeam, râdeam...
În noaptea următoare ne tăvăleam gâfâind pe mocheta garsonierei lui din Militari. Avea carnea tânără, privirea verde, gesturi tandre. „Eşti visul meu, eşti femeia mea” îmi şoptea fierbinte în palmă şi mă ameţea, şi mă ameţea. Transpiram alcool şi orgasme multiple cu fruntea sprijinită pe coapsa lui, mirosea a sex, a tutun şi-a pafum când mi-a spus că-i fericit. „Trebuie să pleci acum, dragostea mea..”. Dimineaţa gemea la ferestre, gri, străină în zdrangănit de tramvaie. Păsări. Voci estompate. Linişte. „Trebuie să pleci...” Alarmat. Agitat. Strângea pahare, stivuia discuri. „ Ştii, nevastă-mea..A lucrat de noapte....” Se ridicau, una câte una, bucăţi din corpul meu mutilat de amor. Se tânguiau în mine tresăriri de voluptate. Mă uitam adânc în golul din mine şi tăceam, tăceam. Tăceam.
*
Aveam lumea la picioare. El avea nevastă. Şi pe mine, uneori, deseori. Când voiam eu, unde voiam eu, cum, niciodată destul, niciodată complet, niciodată. Mă jucam într-o lume care nu începea şi nu se termina nicăieri. Eram în mine şi în afara mea. Dimineaţa albastră mă ameţea în vioara lăutarului, soarele mă mângâia ca un amant bătrân şi tandru şi-mi şoptea nisip fierbinte, tăvăleam iarba sub palme, amestecam tequilla cu focuri de armă într-un parc de distracţii, îmi ardeau ochii, respiram prin vârful degetelor, alergam desculţă sub rafale de ploaie, vorbeam germană fluent, alegeam nume şi senzaţii, intram în suflete şi ieşeam, trânteam uşi grele de regrete, stârneam furtuni de vorbe goale, iubeam, uram, iubeam. Aveam mâinile printre stele şi picioarele afundate în noroi. Şi-n golul din mine se zbăteau păsări călătoare obosite.
„Ce dracu faci?” mă întrebase într-o zi Vocea. Şi eu ridicasem arogantă din umeri. Şi întorsesem capul spre soare. Şi îmi uitasem numele. O umbră, un nor negru, vântul. Un geam se trântise cu zgomot, marea se înfuriase, vânătă. Plângeam cu apă sărată în mijlocul furtunii. Se prăbuşeau în jurul meu copaci, zburau pagini rupte din jurnale, o părăsesc, o părăsesc pentru tine, fir-ar al dracului, ce-am făcut, ce-am făcut, se rupeau bucăţi din mine, din el, se amestecau cu tristeţea ei, cu telefonul mobil azvârlit în perete, cu fierul de călcat şi genunchiul care-o durea uneori, lumea era mică, stricată şi berea avea gust acrişor, eu nu vreau să fiu nevastă, nu ştiu, nu. Muzica se oprise. Degeaba ploua. Nu mai simţea nimeni. Degeaba fulgera argintiu şi lung. Degeaba mă dureau degetele pe butoanele telefonului. Degeaba mă întindeam goală pe canapea, cu lumina stinsă şi geamul deschis. Nu mai era nimic. Înăuntru, afară, nu mai era nimic.
*
Obosisem. De mine, de noi. Era târziu de-acum, se auzeau deja gândurile zdrăngănind la fel ca tramvaiele din dimineaţa în care am aflat că erai însurat. Eram prea departe ca să te mai prind când te-am împins şi ai căzut. Dar te-am iubit. Un timp chiar te-am iubit. O vara intreaga.
8 comentarii:
petit Jésus en culotte de velours :)
frumos.
...dar trist. cu gust de migdale amare. :)
depinde cum vezi lucrurile. daca iti ramane tristetea, e pacat. orice lucru nou inseamna un plus la experienta. o vara poate valora cat o viata. depinde cum vezi lucrurile.
"frumos, dar trist" e doar un cliseu. o secventa din propria ta poveste, o iubire care te-a purtat din agonie-n extaz, in care ai ras si ai plans cu aceasi intensitate si abandonare de sine, dar pe care ai trait-o in toata splendoarea ei, n-are cum sa-ti lase in suflet tristete. dar poate sa te mai doara, chiar si numai pentru a-ti aminti ca a existat. migdalele amare nu-s rele, daca stii cum sa le combini ! asta am incercat sa spun, fara sa reusesc sa ma exprim prea bine! :))
uneori viata e un cliseu. regretele simtite, nu cele recunoascute, dau cred gustul de migdale amare. eu cred ca e mai bine sa regretam ce facem, decat ce nu facem...
Nu cred ca ai pierdut nimic, ba mai mult, ai castigat o vara... Sa nu-ti para rau.
nu te merita ... asta e partea buna!
Trimiteți un comentariu